De același autor
Completul format din judecătorii Valerica Voica, președinte, Constantin Epure și Alin Sorin Nicolescu trebuie să răspundă la întrebarea dacă inculpații Marin Pîrvulescu și Vasile Hodiș au comis crime împotriva umanității prin torturarea lui Gheorghe Ursu până la anihilarea acestuia. Dacă verdictul va fi unul pozitiv, atunci ar fi, deși pare greu de crezut, pentru prima oară când reprezentanții Securității din timpul dictaturii lui Nicolae Ceaușescu ar fi condamnați pentru crime împotriva umanității.
Mii de opozanți ai regimului, supuși represiunii
Un verdict de condamnare înseamnă însă ca ICCJ să răstoarne verdictul dat în 2019 de judecătoarea Mihaela Niță de la Curtea de Apel București, care a decis achitarea celor doi. Dosarul Ursu nu conține numai mărturii și documente care privesc exclusiv cazul Ursu, ci adună o documentație solidă referitoare și la alte cazuri care demonstrează existența situației premisă a infracțiunii contra umanității. Respectiv, atât atacul generalizat sau sistematic al forțelor represive ale dictaturii Ceaușescu împotriva populației opozanților (art. 439 Noul Cod Penal), cât și faptul că victimele erau căzute sub puterea adversarului politic, respectiv forțele Ministerului de Interne ale statului român, în momentul când au suferit violențele (art. 358 vechiul cod penal).
Este vorba despre faptul că Securitatea a reușit anihilarea, pe rând, a mișcărilor din Valea Jiului '77 și Brașov '87, a celor deținuți la Canal, Rahova, Jilava, a celor anchetați violent în sediile și aresturile Miliției și Securității din toată țara, inclusiv în Calea Rahovei nr. 39, sub acuzații de „huliganism”. În aceste locuri au fost bătuți sălbatic, în toți anii dictaturii Ceaușescu, o întreagă populație de opozanți curajoși, precum Vasile Paraschiv, Paul Goma, Carmen Popescu, Iulius Filip, Dumitru Iuga, Gheorghe Gherghina-Besciu, Ion Niculae și alți zeci de deținuți de la Aiud, membrii Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din România, miile de autori de „înscrisuri dușmănoase” rămași anonimi, „anihilați” sub „acoperirea altor organe”.
Unii, precum Mugur Călinescu, Emilia Kimeri, Arpad Visky, Dragoș Oloieru, Ilie Baicu, Vieru Vasile, Cornel Vulpe etc. au murit în condiții suspecte, ca și Gheorghe Ursu, fie la anchetă sau în perioada detenției, fie la scurt timp după aceea. Unele dintre victime - Mariana Gherghina Besciu, Dănuț Iacob, Marius Boeriu, Radu Filipescu, Petre Mihai Băcanu – au depus mărturii cutremurătoare în acest proces despre torturile fizice și psihice la care au fost supuși. Toate aceste victime s-au aflat, în timpul anchetelor și al detenției, sub puterea totală a adversarului politic, respectiv aparatul represiv, ele neputându-se apăra.
Ce a decis pe fond judecătoarea Niță la Curtea de Apel
În pofida acestor mărturii, judecătoarea Niță de la CAB i-a achitat pe cei doi. În motivarea sentinței publicată în ianuarie 2020, aceasta susține, nici mai mult, nici mai puțin decât că „politica statului român la acea dată nu era de reprimare a forțelor de opoziție față de regimul politic și conducătorul statului prin violență”.
Judecătoarea Niță a folosit, ad litteram (pseudo) argumentele și chiar cuvintele cadrelor de Securitate, care de 33 de ani încearcă să-și cosmetizeze istoria, pretinzând că „pentru temperarea și controlarea” opozanților, DSS ar fi folosit doar „influențarea pozitivă a persoanei, în sensul renunțării la astfel de preocupări, prin intermediul familiei, prietenilor, colegilor precum și arest la domiciliu, urmărire informativă, filaj, interceptări”.
Mai mult, deși a admis că „victima Ursu Gheorghe Emil, de la momentul arestării sale... „a fost anchetat nu numai de organele de poliție (…), ci și de organele de Securitate, în această perioadă fiind exercitate și violențe fizice asupra sa”, judecătoarea a conchis că victima „nu a fost o persoană căzută sub puterea adversarului, în contextul unei situații de conflict”. În sfârșit, judecătoarea Niță a fost de părere că Gheorghe Ursu ar fi fost „singura persoană”(sic!) asupra căreia, după 1965, regimul a „exercitat violențe psihice și fizice”. Totodată, Niță a apreciat că Ursu nu a fost cu adevărat disident, ci, dimpotrivă, un privilegiat al regimului.
Crime împotriva umanității
Inginerul Gheorghe Ursu a fost anchetat pentru că a trimis două scrisori postului de radio Europa Liberă care au fost comentate în emisiunile Monicăi Lovinescu și Virgil Ierunca, pentru că făcea „comentarii dușmănoase” la adresa regimului și a lui Ceaușescu și pentru că a ținut un jurnal în care și-a consemnat opiniile politice împotriva dictaturii. Acest jurnal a fost furat din biroul lui Ursu de două colege care l-au turnat la Securitate și, ulterior, se pare că prin anii '90, a fost distrus.
Zeci de mărturii aflate la dosarul cauzei, unele oferite și in fața instanței în ultimii trei ani, arată că Gheorghe Ursu a fost torturat de cei doi inculpați, maiorul Pîrvulescu Marin și locotenentul Vasile Hodiș din Direcția a VI-a Cercetări Penale a Securității, în toată perioada detenției (21 septembrie-15 noiembrie 1985), în mod sistematic, la fiecare anchetă.
Unii martori l-au identificat astfel pe locotenentul Hodiș ca torționar: „...a fost scos la anchetă de către un ofițer anchetator de Securitate despre care Ursu Gheorghe mi-a povestit că este același cu cel care l-a anchetat și înainte de a fi arestat preventiv și că avea gradul de locotenent. Când s-a întors în cameră, acesta prezenta urme de violență… Gheorghe Ursu a povestit cum a fost bătut de locotenentul de securitate... În zilele care au urmat… Ursu Gheorghe a fost scos aproape zilnic la anchetă și de fiecare dată venea bătut. Din câte îmi povestea, ofițerul anchetator îl lovea în special la tălpi și la palme cu bastonul și în zona capului, deasupra urechii... Pe măsură ce timpul trecea și era scos la anchetă, Gheorghe Ursu devenea tot mai pierdut și incoerent în vorbire”. În plus, ambii inculpați au recunoscut că la toate interogatoriile au participat împreună.
Maiorul Pîrvulescu este identificat inclusiv prin semnătura sa pe bonul de scoatere la anchetă, de unde Gheorghe Ursu a fost adus cu semne de violență: „Era roșu la față și aveam senzația că are momente de instabilitate în timpul mersului... încă de două ori l-au mai scos din arest pe Ursu Gheorghe la solicitarea Securității...”. Doi martori l-au văzut pe maiorul Pîrvulescu când l-a scos pe Gheorghe Ursu la anchetă. Unul îl cunoștea pe Pîrvulescu de la „popotă” și l-a identificat și în sala de judecată, iar un gardian de la Securitate îl cunoștea pe Pîrvulescu întrucât îi era superior.
Un număr semnificativ de martori au descris creșterea treptată în violență a anchetei la Securitate, pe măsură ce victima „nu recunoștea la anchetă ceea ce îi interesa” pe cei doi torționari: de la „palme, ulterior în zona capului”, apoi „pete de sânge în jurul gulerului la cămaşă” și „câteva picioare”, pentru ca în ultimele săptămâni loviturile din anchetă să ajungă în special „în zona abdominală, pentru care suferea de incontinență” și „se ținea cu mâinile de burtă”.
Gardienii, unii arestați și personalul medical de la Spitalul Penitenciar Jilava au aflat că „la Securitate, unde era anchetat”, Gheorghe Ursu a fost „maltratat de anchetatori”, respectiv „bătut bestial”, „pe criterii politice”, și că „din cauza asta a murit”. Înainte de moarte, Gheorghe Ursu era adus de la ancheta de la Direcția a VI-a „ținut de subofițeri pentru a se deplasa...”; „situația lui Ursu Gheorghe se degrada”, „abia putea să se dea jos din pat” și „acest lucru s-a datorat tratamentului care era aplicat acestuia de cei care îl anchetau[...]”. Gheorghe Ursu „prezenta semne vizibile de înrăutățire a situaţiei [...] ținea mâna la burtă. Cu câteva zile înainte [de momentul în care a fost dus la spital], era vizibil că se simțea rău”. Gardienii știau și de la informatori că „dl Ursu era bătut în anchetă”.
Mai mulți martori relatează bătaia fatală de pe 15 noiembrie, cu două zile înainte de a fi dus la spitalul Jilava și a muri. Este identificat și de această dată inculpatul Pîrvulescu, ca autor: „Ing. Ursu a fost scos la anchetă dimineața și adus de acolo bătut, într-o pătură, întrucât nu mai putea merge. Ursu acuza în special dureri abdominale. Cert este că fusese scos la anchetă de anchetatorul lui... care era maior... Pîrvulescu [...]. În tot timpul care a urmat, a urlat de durere, dar nu i s-au acordat îngrijiri medicale”, respectiv: „Venind de la o anchetă… a început să se plângă că îi este rău de la stomac, prezentând simptome de vomă și scaune repetate. În noaptea următoare, a ajuns să vomite sânge”.
Importanța cazului
O decizie de condamnare dată de Înalta Curte ar stabili un precedent benefic pentru că ar reprezenta o decizie de condamnare a crimelor împotriva umanității ale Securității ceaușiste. Potrivit lui Andrei Ursu, fiul lui Gheorghe Ursu, „o condamnare ar însemna acceptarea situației-premisă pentru toate crimele, torturile și tratamentele neomenoase din acea perioadă. Este vorba deci și de potențiale anchete și condamnări ale altor agenți ai represiunii, care sunt printre noi. De ce ar fi importantă dreptatea pentru toate aceste victime? Nu cred că doar pentru memoria lor, deși e importantă, pentru că ne-au redat onoarea și libertatea. Însă dreptatea pentru crimele din trecut, într-o societate, e mai importantă pentru generațiile viitoare: să nu se repete”. //
