De același autor
Președintele american, Donald Trump, are dificultăți să justifice continuarea războiului din Orientul Mijlociu. S-a răzgândit din nou, oferind Iranului încă zece zile pentru a deschide Strâmtoarea Ormuz, blocată de Iran, care lasă să treacă numai nave ale statelor prietene. Apoi a declarat presei că un acord de pace poate fi încheiat „destul de repede”, dar și că ar putea „să ia petrolul din Iran” și să ocupe insula strategică Kharg, pentru că pe aici trec 90% din exporturile de petrol iranian. Genul acesta de declarații dovedesc încă o dată că Trump nu a avut un plan înainte de declanșarea războiului și nu are nici acum o cale clară de ieșire. Dovada că strategia nu a fost gândită dinainte o reprezintă tocmai închiderea Strâmtorii Ormuz, la care Statele Unite nu par să aibă un răspuns militar și caută o soluție diplomatică, ceea ce înseamnă slăbiciune într-un moment în care SUA ar trebui să proiecteze forță.
Dar dacă Iranul nu va ceda, așa cum se pare că se va întâmpla, atunci singura soluție pentru a debloca traficul și a relua transporturile de petrol este securizarea militară a strâmtorii. Dar este aceasta posibilă? Datele de pe teren arată că dificultățile sunt mai mari decât lasă să se înțeleagă discuțiile pe această temă. Până acum, Iranul nu a trebuit să mineze strâmtoarea sau să impună o blocadă navală. O campanie de atacuri cu rachete și drone asupra vaselor comerciale, limitată ca număr, dar devastatoare pentru psihologia piețelor, a fost suficientă pentru a prăbuși tranzitul prin strâmtoare cu 90%. Ormuz are o lățime, în cel mai îngust punct, de numai 24 de mile, dar cele două coridoare de navigație la intrare și la ieșire sunt late de numai două mile, ceea ce face aproape imposibilă întoarcerea navelor din drum în caz de atac. Pentru a bloca tranzitul, Iranul a impus inspecția coridorului de coastă, ceea ce a făcut ca tancurile petroliere care se îndreaptă către ieșire, spre est, să fie redirecționate la nord de Insula Larak, aflată sub control iranian, ceea ce a permis Teheranului să obțină suveranitatea de facto asupra căii de navigație fără să interzică formal tranzitul.
Dintre navele care continuă să tranziteze strâmtoarea, aproximativ 60% sunt sub pavilion iranian, deținute de Iran sau legate de comerțul iranian. Aproape o cincime sunt vase asociate cu Grecia, care, istoric, operează cu un grad mai mare de risc comercial. În plus, au apărut înțelegeri bilaterale între Iran și state precum China, India, Rusia și Pakistan care permit navelor acestora să treacă prin strâmtoare, dar volumul tranzitului rămâne mic. Potrivit Lloyd’s List Intelligence, Iranul câștigă în jur de două milioane de dolari pe navă, drept taxă pentru tranzitul sigur pentru țări prietene.
Ce face America?
Întrebarea centrală este ce are de gând America să facă în această privință. Campania militară a fost concepută inițial ca una exclusiv aeriană, ceea ce este confirmat de poziționarea forțelor pe teatrul de luptă. Dacă Washingtonul ar fi anticipat că strâmtoarea va deveni punctul central al conflictului, atunci ar fi adus în zonă forțe navale care ar fi putut să prevină blocarea acesteia, dar nimic din toate acestea nu s-a întâmplat. Statele Unite își reconfigurează postura mai degrabă sub presiune operațională sau sub dicteul impulsurilor lui Donald Trump decât ca urmare a unei predicții strategice. Apelul făcut de Trump la statele NATO să se alăture campaniei de securizare a strâmtorii poate fi înțeles ca un simptom al acestei improvizații, o tentativă diplomatică de a umple un spațiu din care a lipsit un plan.
Trump pare să se răzbune pe Alianță pentru că statele membre au refuzat să se implice. Astfel, el ia în considerare reorganizarea NATO, în special pentru a pedepsi membrii Alianței care nu îndeplinesc cerințele sale de finanțare. Conform propunerilor pe care le are în vedere Trump, aliații NATO care nu alocă 5% pentru apărare ar putea fi excluși din procesul decizional privind extinderea Alianței, misiunile comune și aplicarea articolului 5 privind apărarea reciprocă.
Adaptarea la o confruntare maritimă presupune însă mai mult decât repoziționarea navelor de război. Este nevoie de stabilirea unui cadru de escortă viabilă, de coordonare simultană între forțele navale ale statelor aliate, statele sub pavilionul cărora se află navele, precum și operatorii comerciali, totul, în condițiile în care piața de asigurări de risc nu va reduce semnificativ prețurile decât dacă va exista o reducere demonstrată și susținută a amenințării. Simpla repoziționare nu poate oferi de una singură această reducere.
Geografia strâmtorii prezintă o constrângere care până acum nu a fost apreciată cum se cuvine. La cele 24 de mile lățime, strâmtoarea Ormuz se suprapune peste diametrul zonei de impact al unui roi de drone care a caracterizat războiul de uzură din Ucraina. Orice vas militar care intră în acest mediu pentru a escorta navele comerciale va înfrunta un spectru stratificat de amenințări. Pe de o parte, drone acționând cu viteze reduse, dar la altitudini mici, pe de alta, rachete rapide antinave și mine marine. Dispersia operațională de care se bucură acum forțele americane – lovituri aeriene de la o distanță mare – este exact ceea ce o misiune de escortă maritimă nu poate face. Aducerea de nave militare în strâmtoare creează un mediu bogat în ținte pe care proximitatea de coasta iraniană îl amplifică.
Dacă Washingtonul dorește cu adevărat o soluție militară la problema strâmtorii, atunci ce trebuie să facă este degradarea sistematică a forțelor maritime iraniene, a instalațiilor de coastă și a infrastructurii industriale care le susține. Dar nici dacă ar face toate aceste lucruri succesul nu este garantat. Coasta iraniană este lungă și complexă, iar terenul este bine cunoscut de forțele maritime neregulate ale Iranului. Distrugerea fiecărei platforme de lansare a rachetelor și a fiecărui vas care poate să pună mine nu este un obiectiv realist. Costul unei operațiuni navale în aceste ape poate fi una sau două lovituri de succes iraniene pe zi, ceea ce ar reprezenta o catastrofă.
O opțiune insuficient analizată este sosirea a 3.500 de pușcași marini din cadrul Unității Expediționare 31 a Infanteriei Marine, urmați de militari din cadrul Diviziei 82 Aeropurtate. Deși Donald Trump a promis că nu va desfășura forțe terestre, transferul pușcașilor marini tocmai din Japonia în Golf lasă să se înțeleagă altceva. Dacă Statele Unite iau în calcul ocuparea insulelor strategice iraniene, cele mai evidente fiind Ormuz și Qeshm, unde Corpul Gardienilor Revoluției Islamice (IRGC) are depozitate rachete și drone și care sunt folosite pentru a hărțui navele comerciale din strâmtoare, atunci corpul pușcașilor marini este un instrument credibil. Aceștia pot stabili un cap de pod pe aceste insule și, odată cu ocuparea insulelor, pot să folosească capacitățile antidrone pentru a proteja vasele de tranzit. Riscurile sunt însă substanțiale. Operațiunea va aduce forțele americane în raza de acțiune a artileriei de coastă iraniene, ceea ce va crea vulnerabilitate tactică pentru orice garnizoană improvizată pe aceste insule.
În cele din urmă, numai un acord diplomatic ar putea opri atacurile în întregime. Dar nici așa, dată fiind distrugerea lanțului de comandă iranian prin loviturile aeriene, nu este deloc clar că forțele IRGC vor dori sau vor putea să respecte un eventual acord.
În final, măsura care contează nu este militară, ci comercială. Strâmtoarea Ormuz va fi pe deplin deschisă din nou numai atunci când companiile specializate vor fi dispuse să asigure vasele aflate în Golful Persic la prețuri care să facă tranzitul viabil din punct de vedere economic. Acel moment va sosi doar atunci când amenințarea va fi redusă în mod demonstrabil. Asta ar presupune fie distrugerea completă a capacităților iraniene de atac maritim, ceea ce presupune costuri uriașe, fie o înțelegere politică pe care niciuna dintre părți nu pare dispusă să o ofere. Până atunci, cea mai importantă cale maritimă a lumii va rămâne, în toate sensurile care contează, sub control iranian.
Probleme și în Marea Roșie
Sâmbătă, 28 martie, rebelii Houthi din Yemen, finanțați și susținuți de Iran, au anunțat că intră în războiul din Orientul Mijlociu prin atacarea cu rachete a unor ținte israeliene „sensibile” și au adăugat că operațiunile vor continua până când „agresiunea” pe toate fronturile va înceta. Anunțul a stârnit preocupări grave privind stabilitatea regională, dar mai ales comerțul global. Houthi au ocupat nord-vestul Yemenului, de unde au reușit să atace în trecut navele comerciale care străbăteau Marea Roșie și pe cele aflate în Strâmtoarea Bab al-Mandab, producând pagube majore și perturbarea gravă a traficului prin Canalul Suez și mai departe. Și așa economia globală este fragilizată de închiderea strâmtorii Ormuz. Dacă se închide și traficul prin Marea Roșie, atunci costurile de transport vor crește, pentru că navele vor fi forțate să ocolească prin sudul Africii, iar prețul petrolului va crește și mai mult. Arabia Saudită are terminale-cheie la Marea Roșie prin care exportă petrol. Houthi au capacitatea de a ataca infrastructura energetică saudită, dar sunt bine poziționați și pentru atacarea celorlalte state din Golf, ceea ce face ca intrarea lor în război să reprezinte o escaladare majoră.
