De același autor
Pe scurt, America lui Trump nu mai vrea să fie puterea dominantă la nivel global, nu mai vrea să fie „Atlas purtând pe umerii săi întreaga povară a lumii”, ci vrea un rol mai modest, de putere globală care să „respecte tradițiile și istoria” țărilor (ceea ce înseamnă că promovarea mondială a democrației și drepturilor omului s-a încheiat) și să prioritizeze acțiunile de politică externă ale SUA în funcție de interesele fundamentale ale națiunii, adică în funcție de principiul central al strategiei – „America First”. Strategia recunoaște însă că „nonintervenționismul”, așa cum a fost formulat de părinții fondatori, nu mai poate fi respectat strict în lumea de azi și că este nevoie de intervenția Americii pe ici, pe colo, prin părțile esențiale.
Aceasta este doar prima dintre contradicțiile interne ale unui document care a fost redactat de un fidel MAGA, Michael Anton, fost director pentru politici în cadrul Departamentului de Stat și care a comparat alegerile din 2016 cu Zborul 93, scriind că a sosit timpul ca alegătorii să ia cu asalt cockpitul puterii americane între Hillary Clinton, reprezentanta a ce e mai învechit și mai rău în politica americană, și Trump.
Problema cu un astfel de document este că el trece prin mai multe mâini, fiind supus unor revizuiri birocratice care, de obicei, adaugă sau atenuează unele formulări. Problema cu Trump, care, spre deosebire de primul mandat, s-a înconjurat acum numai de loialiști care se străduiesc să ghicească ce gândește Șeful și să elaboreze politici care probabil satisfac gusturile acestuia este că nu mai există nicio voce critică care să supervizeze asemenea documente. De aici, contradicțiile.
Corolarul Trump și Marea Chinei de Sud
Prioritatea numărul unu a strategiei este Emisfera Vestică și întărirea poziției dominante a Statelor Unite în cele două Americi. Vechea doctrină Monroe, care definește emisfera vestică drept zonă de interes pentru Statele Unite, este îmbogățită cu un așa-numit „corolar Trump”, care, pe lângă întărirea relațiilor economice și politice cu țările din America de Sud, dorește să refuze puterilor globale (China nu este numită, dar este subînțeleasă) accesul la resurse și cumpărarea de structuri de infrastructură strategică, cum ar fi porturile din regiune, așa cum s-a întâmplat recent cu porturile de la intrarea în Canalul Panama. Washingtonul dorește să încurajeze investițiile în țările Americii Latine și face o obligație pentru ambasadori să caute oportunități pentru companiile private americane care să desfășoare investiții de anvergură. În țările prietenoase.
Politica față de țările ostile este un pic mai ambiguă, pentru că în vreme ce promovează o atitudine binevoitoare față de acestea, strategia favorizează intervenția armată prin folosirea „forței letale” împotriva celor care fac trafic de droguri și de persoane. Pentru asta, este nevoie de întărirea gărzii de coastă și a marinei prin dotarea lor cu mai multe nave. Nu este clar dacă noua doctrină promovează schimbarea de regim, ceea ce Trump ar putea ordona în cazul Venezuelei, dar, dacă Șeful o dorește, atunci va fi acomodată. Pe scurt, strategia națională de securitate prevede explicit că emisfera vestică este și trebuie să fie spațiul de joacă al Statelor Unite.
Pe de altă parte, documentul avertizează că America nu va permite niciunei puteri să devină dominantă la nivel global sau regional. Altfel spus, dacă SUA își rezervă dreptul de a controla Americile, nimeni nu are dreptul să devină dominant la nivel global sau chiar regional. Și aici este subînțeleasă China, care dorește să facă din Marea Chinei de Sud un spațiu exclusiv chinezesc, ceea ce strategia spune că America nu va permite, pentru că pe respectiva mare se desfășoară o treime din comerțul mondial. Iar comerțul și cooperarea economică domină noua strategie, care, deși nu menționează explicit, consemnează reorientarea Americii spre China și spre spațiul Indo-Pacific. De altfel, în ceea ce privește China propriu-zisă, strategia nu mai vorbește despre „caracterul revizionist” al acestei puteri, așa cum o făcea în doctrina din 2017, ci se referă foarte mult la comerț și la nevoia ca acesta să fie corect, la nevoia ca furtul de proprietate intelectuală, sau spionajul industrial, să înceteze. O parte importantă a strategiei se referă la Taiwan și la descurajarea Chinei de a ataca insula, și, dacă descurajarea nu funcționează, de a o apăra.
Nimic despre Rusia
Rusia, care în 2017 era descrisă drept „putere revizionistă”, nu mai „merită” nicio mențiune de sine stătătoare, anul acesta. Nu știm nici ce gândește Trump, nici ce crede America despre ruși, singurii agresori de pe scena internațională din ultimii ani. Unica dată când Rusia este pomenită e acolo unde se vorbește despre o pretinsă „nevoie” europeană de a ajunge la „stabilitate strategică” cu Rusia și unde se vorbește de „stabilitate pe întreaga zonă eurasiatică”. Nu există alt temei pentru a susține așa ceva în afară de interesul personal al lui Trump de a readuce Rusia în economia mondială, cu promisiunea unor mari beneficii financiare pentru nu se știe exact cine. Strategia susține că este în interesul vital al Statelor Unite să pună capăt războiului din Ucraina și să fie lansată cât mai repede reconstrucția acestei țări ca stat viabil. Pe de altă parte, li se reproșează voalat europenilor că subminează pacea în Ucraina. Ceea ce intră în contradicție cu ideea de „stat viabil”. Documentul se referă destul de vag și la pericolul izbucnirii unui război între Rusia și Europa, care ar trebui evitat, dar refuză să identifice Rusia drept agresor.
Ținta pe Europa
Ceea ce a șocat însă cel mai mult de partea aceasta a Atlanticului a fost tratamentul rezervat Europei. Pe de o parte, strategia atacă tot ce înseamnă Uniune Europeană ca „organizație transnațională”, care suprareglementează economia, care promovează cenzura și reprimă libertatea de expresie. Este vorba aici despre lucruri amestecate, cum ar fi scăderea ponderii Europei în economia mondială, ceea ce este un fapt. Suprareglementarea supranațională a UE este, de asemenea, un fapt care descurajează inițiativa economică și antreprenoriatul și îngreunează cooperarea economică – mai ales dacă vorbim de interesele americane – cu Statele Unite.
Dacă într-o vreme se vorbea despre un spațiu de liber-schimb între Statele Unite și Europa, căreia i s-au opus europenii, Trump a venit cu taxe vamale care să le depășească pe cele europene și a fost obligat să negocieze cu Comisia în loc să o facă cu fiecare stat membru, ceea ce ar fi ușurat sarcina Washingtonului. Și aceasta este doar una dintre nemulțumirile lui Trump. În ceea ce privește „cenzura și reprimarea libertății de exprimare”, aici este vorba de decizia Comisiei de a amenda cu 120 de milioane de euro platforma X a lui Elon Musk, ceea ce nu este chiar deplasat, dar nici nu se ridică la nivelul de „cenzură”.
Pe de altă parte, Administrația Trump își dorește să încurajeze și să ajute Europa să devină capabilă să garanteze propria securitate. Asta înseamnă, din punctul de vedere al Washingtonului, în principal vânzări de armament și de infrastructură de apărare, dar este limpede că America lui Trump vrea ca Europa să aibă propria strategie de apărare și de securitate, fără să se mai bazeze pe intervenția americană. De aici laudele la adresa deciziei NATO de a crește procentul din PIB alocat apărării la 5%. Ideea că Europa ar trebui să fie capabilă să se apere singură (de cine oare, dacă nu de rușii de care strategia nu amintește nimic?) nu poate fi gândită în afara unui concept de Europă Unită. Nu este clar din strategie ce vrea, de fapt, Administrația Trump: disoluția Uniunii Europene, revenirea ei la piața unică și uniunea economică, la care să se adauge o uniune a apărării comune, sau pur și simplu un grup de state separate care să coopereze în domeniul apărării.
Oricum ar fi, autorii strategiei văd viitorul Europei în ascensiunea „partidelor patriotice”, pe care o consideră o veste bună și pe care doresc să o cultive pentru a stimula „rezistența” la UE. Prin „partide patriotice” se înțelege valul de naționalism extremist și suveranism de cavernă care mătură Europa în această perioadă. Spus simplu, strategia de securitate americană vede în sprijinirea partidelor de extremă dreaptă unul dintre interesele americane în Europa, ceea ce ar putea însemna ca Administrația americană să susțină politic AUR în dauna partidelor de centru. În ce fel interesele americane pot fi servite de formațiuni care sunt în mod deschis proruse și susținute de Rusia este inimaginabil.
În sfârșit, în ceea ce privește România, strategia de apărare prevede sprijinirea statelor din Europa Centrală de Est și de Sud prin cooperare economică, dar și politică ori prin schimburi culturale și alte forme de colaborare, o atitudine care privilegiază aceste țări în dauna UE și a vechii Europe. Dacă nu cumva este vorba despre AUR, România ar trebui să profite.
