De același autor
Înainte de toate, datele de la care plecăm:
a-, Sunt mai bine de 10 ani de când mediul de afaceri asteaptă un Cod Fiscal realist, previzibil și în acord cu necesitatea de-a lăsa niște bani în economie. Documentul votat de Parlament (și lucrat de mai multe echipe de la mai multe partide – căci e plin de tăieri de taxe și de ”relaxări”) și respins pe motive argumentate de Președinție e un Cod bun: ar merita să treacă – iar mai jos voi explica și cum.
b-, Codul Fiscal – așa bun cum e el – ne împinge, cel puțin la nivelul anului 2016, într-un deficit bugetar (2,8-2,9% – dacă nu chiar peste 3%) absolut inacceptabil pentru tratatele semnate de România. Problema are, însă, o soluție.
Nu putem garanta, însă, nici sănătatea bugetară a României pe anul 2017: tocmai se ”coc” niște indicatori care, suprapunându-se unii peste alții, ne-ar putea da un 2017 foarte complicat – explicații AICI.
c-, Codul fiscal – chiar așa bun cum e el – nu e doar inacceptabil, ci și riscant : din cauza conjuncturii și schimbării de paradigmă în economia europeană, de care vom vorbi mai jos. Pentru că și aici se poate găsi o soluție.
d-, Cu cât se apropie momentul deciziei asupra fiscalității (25-27 august), cu atât Codul e mai politizat : el poate crea nu doar o criză politică ci, mai ales, o poate justifica în acest an preelectoral. Acesta și e, de fapt, ”ghinionul” mediului de afaceri – să aștepte un document rece și tehnic de la niște capete înfierbântate.
Dar nu numai politicienii sunt de vină – și nu doar de politicieni depinde dacă acest Cod Fiscal va fi sau nu salvat.
e-, Codul Fiscal rezolvă numai problema fiscalității: or economia românească are încă alte 3 probleme cel puțin la fel de mari (dacă nu mai mari) decât fiscalitatea.
Să le luăm la rând :
a-, Da, noul Cod pune în sfârșit ordine în fiscalitate și e favorabil economiei. Dar dacă vrem ca el să fie atât previzibil cât și funcțional pe termen măcar mediu, trebuie convertit la realism :
b-, Dacă ministrul Finanțelor ar veni cu un studiu de impact și ar manipula cu sinceritate cifrele, am constata că acest Cod poate trece în actuala formulă, cu doar câteva modificări de date la intrarea în vigoare a unor taxe.
Da, nu ne permitem un deficit spre maximumul admis.
Pe de o parte, avem deficitul asumat prin MTO : da, știm s-a negociat prost, putea fi obținut la negociere un 0,5 – 0,7% în plus (vorba vine ”putea” – cu Dl. Emil Boc, care înțelegea din MTO cam ce înțelege azi Dl. Ponta, nu se putea).
Pe de altă parte, admițând că ne permitem să nu mai respectăm ce am semnat, un deficit dus la maximum poate scăpa de sub control, iar asta ar complica foarte tare ecuația, atât pe plan extern cât și pe plan intern.
Pe plan intern: derapajul de la deficitul maxim admis ar putea duce fie la o fiscalitate haotică, de criză, care să inventeze peste noapte taxele de acoperire a găurilor, fie la un sistem complex de abuzuri și interpretări/răstălmăciri ale legilor de către ANAF – care s-ar răsfrânge îndedosebi pe IMM-uri și care ar muta, fără vreun mare folos pentru mediul de afaceri, chestiunea fiscalității în justiție.
Problema se poate rezolva cu un studiu de impact evaluat foarte realist, cu creionul în mână : Modificarea scăderii TVA la 19% nu de la 1 ianuarie 2016, ci din ianuarie 2017.
La fel, pentru cei care pariază pe atragerea de investiții prin scăderea impozitului pe dividende, asta s-ar putea face din 01 iulie 2017 – numai bine de făcut investiții până la impozitarea profitului – dacă și așa ai timp de așteptat pentru investiții.
Pentru că atât scăderea TVA, cât și a impozitului pe dividende, NU au nici în clin nici în mânecă cu stimularea fiscală a motoarelor de creștere : rămânem cu consumul (și, câtă vreme nu ai producție autohtonă care să-l acopere asta înseamnă importuri – cu filmul horor din anii 2006-2008), și eventual cu construcțiile și piața imobiliară (adică valoare adăugată în economie mică – în afară de predispoziția la tot felul de ”bule” pe care nicio legislație românească nu le descurajează).
Așa că acest cod poate trece foarte bine așa cum e, cu condiția temporizării unor relaxări și stabilirea unor date precise de aplicare a acestor relaxări. S-ar câștiga nu doar din evitarea împrumuturilor haotice, ci și din evitarea unor riscuri pe care decidentul român fie nu le observă, fie pur și simplu le ignoră, ca pe niște lucruri rele care nu li se pot întâmpla decât altora :
c-, Asta pentru că ceea ce pare să urmeze în Europa și, mai ales, în zona euro, nu trebuie să ne facă prea optimiști.
Criza – și mai ales componenta ei care provine din datoriile suverane – a impus schimbarea unei paradigme de dezvoltare, de care, iată, statele se dezvață greu, ca de niște drumuri bătute vreme de 4-5 decenii: aceea a funcționării pe bază de împrumuturi. În plus, dacă pe vremuri datoriile se făceau pentru investiții, acum se fac pentru susținerea aparatelor proprii, pentru acoperirea deficitelor structurale interne, pentru contracararea fenomenelor pe care globalizarea le produce în economiile naționale, sau chiar pentru consum.
Să privim la marile economii : tiparnița de bani pornită în această primăvară și programată până în toamna lui 2016 își va prelungi, probabil, încă cel puțin un an activitatea și producția – și numai Franța și Italia nu-și dau seama că de acești bani pot cumpăra nimic mai mult și nimic altceva decât timp.
În 2-3 ani va intra în vigoare TTIP – tratatul cu SUA: doar Marea Britanie și Germania s-ar putea ridica la înălțimea unei competitivități ajutate de o o fiscalitate, o limbă și o cultură a banilor și o legislație economică comune, cum sunt cele ale SUA. De aici și vine o parte (doar o parte, să ne înțelegem) a nervozității germane, care are de tractat într-un atare moment o Europă populistă și inconștientă.
Moneda euro nu mai poate rezista prea mult fără o uniune politică în spate : cum se va reașeza Europa, care va fi noul ei nucleu, ce se va întâmpla cu marginalii din eurozonă – ce să mai vorbim de ce se va întâmpla cu marginalii de dincolo de margine ?
Aceasta e conjunctura în care România se joacă, într-un an preelectoral, cu focul deficitului maxim, într-o piață unică în care contează mai mult în calitate de consumator decât de producător de valoare adăugată, și într-o guvernanță în care nimeni nu se mai amuză de glumele din fundul sălii ale repetenților clasei : Grecia, care în urmă cu 10 ani jubila sub belșugul consumului din import pe bani împrumutați, a început, de ieri, să vândă din casă – un link -AICI. Și probabil că România nu mai e așa de atractivă, de nu e lăsată să se îndatoreze pentru a fi cumpărată, ceva mai târziu – așa cum i-ar dori cei care-i flutură astăzi bani sub nas.
De fapt, am putea să cerem și să negociem altceva, nu să avem voie să împrumutăm pentru consum, nu?
d-, Aceasta e conjunctura în care România judecă azi un cod care ar trebui să fie rece și tehnic, doar sub zăduful campaniei electorale declanșate, deja, de vreo 3 luni.
Da, e un Cod fiscal bun : marea lui problemă este că pleacă de la premisa falsă a unei clase politice și competente, și responsabile și de bună credință, capabile să se abțină de la populismele care periclitează echilibrele macro și capabile să inițieze și să implementeze măsuri care să neutralizeze efectele nefaste pentru buget ale Codului :
- reașezarea cheltuielilor (se anunță să fie crescute, prin creșterile de la bugetari prin cea mai neinspirată metodă posibilă în acest moment)
- măsuri energice pentru atragerea fondurilor europene
- optimizarea recuperărilor din marile focare infracționale și din marile spărturi din zona neagră a economiei
, toate care necesită timp, așezare, teste, confirmări realiste din teren, optimizare – adică pași mărunți și preciși. Or, noi asistăm acum la un concurs de populisme venind din toate părțile scenei politice (aici are dreptate PSD când arată cu degetul spre cei care au susținut și/sau votat calendarul noului Cod Fiscal și apoi s-au răzgândit), căci nimeni nu-și permite acum să spună NU atunci când copilul îi cere cipsuri.
De fapt, nu doar de populisme: surse din piața politică avansează ideea unor răfuieli pentru care Codul Fiscal ar putea fi folosit ca pretext – de la demisia premierului în cazul respingerii lui, până la adjudecarea guvernării de către o altă majoritate care să salveze țara de … .
Și nu e vorba doar de politicieni : ci și de o bună parte din analiștii și jurnaliștii economici – uneori la fel de populiști cu publicul și clienții lor ca și politicienii cu electoratul – am citit atâtea brașoave în ultimele 2 luni, toate plecând de la premisa unor principii economice teoretice și a unor evoluții administrative lipsite de orice cusur, de parcă acest nou Cod ar urma să fie implementat de niște genii vizionare, într-un mediu aseptic și asistați de niște prieteni supercompetenți de la Bruxelles care le răspund zi-noapte la telefon.
Și pentru unii și pentru alții, răspunsul e simplu : Păstrați Codul așa cum e, refaceți calculele de impact, modificați și bateți în cuie doar datele calendarului fiscal – cu un timing bine desenat Codul poate intra în vigoare și mâine dimineață – și nu uitați că există viață – dacă aia o să fie viață – și după alegerile din 2016.
Și, în genere, nu trebuie să uităm că acest cod fiscal nu rezolvă – admițând că va fi aplicat corect și limpede – decât fiscalitatea din economie :
e-, pentru că, da – mai există cel puțin 3 alte mari probleme care au legătură și cu banii care mișcă economia, și cu bugetele și cu sustenabilitatea creșterii pe următorii 4-5 ani :
1-, ”Știați că” surplusul de deficit pe care-l produce anul viitor calendarul noului Cod Fiscal e doar o treime din fodurile europene ratate pe anul 2015 pe care proaspătul ministru de finanțe Eugen Teodorovici se angajase să le atragă ? AICI poate fi citit un interviu ușor narcotic cu cel care promitea sume și procente concrete – nervos că le punem la îndoială veridicitatea – și care a plecat de la atragerea banilor gratuiți ca să susțină un calendar fiscal pentru bani cu dobândă.
2-, Impozitarea muncii : dacă în loc de scăderea TVA se insista în continuare pe creșterea salariilor nete prin scăderea fiscalității pe muncă (eventual adăugată la indexarea deducerilor personale), am fi făcut și o mai bună convergență a salariilor calculate în euro (fără presiunea pe care deficitul comercial o pune pe curs) și s-ar fi lăsat și bani pentru un anume fel de consum.
Lăsând la o parte beneficiile pe care le presupune creșterea ”net”-ului în această țară a salariilor mici – fără presiune suplimentară pe angajator.
De altfel, e de mirare că stânga noastră politică nu s-a gândit în toți anii ăștia la forța de muncă – nici din punctul de vedere al deducerilor, nici al fiscalității muncii – ci doar prin creșteri salariale din care – atenție! – statul a avut de câștigat mai mult decât salariatul.
3-, Poate cineva aprecia câte investiții (nu strategice, ci basic, pentru economia curentă) ratează România pentru că nu mai are mână de lucru nici măcar în zonele în care bruma de infrastructură le face fezabile ? I-ați auzit pe oamenii de afaceri cum se plâng? Dar l-ați auzit pe premier vorbind despre asta la televizor, certându-se, pe un plan, cu careva din opoziție, în timp ce miniștrii lor de finanțe se încaieră care mai de care cu soluții care să finanțeze rezolvarea acestei probleme ?
Eu, unul, mă indoiesc de faptul că scăderea TVA la Coca-Cola laolaltă cu carnea și laptele unguresc, alături de scăderea TVA la produsele de lux laolaltă cu chinezăriile de doi lei bucata vor asigura sustenabilitatea creșterii economiei, în conjuntura de care vorbeam la punctul c-,. Faptul că creșterea PIB din T2 s-a bazat pe consum și pe construcții ar trebui să ne dea de gândit.
Sau poate că suntem noi niște proști și nu înțelegem profunda viziune a domnilor Ponta, Vâlcov și Teodorovici în ce privește rolul României pe piața și în economia europeană.
