De același autor
Zilele trecute, PMP a ținut congres. Forul a fost convocat de o majoritate covârșitoare a filialelor, în ciuda opoziției exprimate de liderul ales cu un an în urmă – Cristian Diaconescu. Acesta a fost înlocuit cu cel căruia îi succedase, Eugen Tomac. Mișcarea e derutantă. Mai ales că singurele dispute publice din ultimele luni au avut drept obiect partidul cu care PMP ar urma să fuzioneze. Tomac ar fi negociat „topirea” formațiunii în PNL, în vreme ce Diaconescu a ales AUR. Peneliștii nu au confirmat vreodată o înțelegere cu partidul fondat de Traian Băsescu, în vreme ce unul dintre copreședinții AUR, G. Simion, a declarat că 14 deputați extremiști ar fi gata să intre în PMP, dându-i astfel statut de partid parlamentar. Înregistrarea trimisă presei a șocat, fiindcă ea contrazicea portretul cu care obișnuise publicul Diaconescu în ultimii ani: mai degrabă moderat și civilizat, în contrast cu extremismul și bădărănia AUR. Unii și‑au amintit însă de nenumăratele sale viraje: fost ministru al justiției în guvernul Năstase, membru UNPR în 2009 și, pe acest temei, ministru de externe sub Boc și Ungureanu, apoi – în vremea USL – consilier al lui T. Băsescu, candidat PMP retras din cursă la prezidențialele din 2014 în favoarea Elenei Udrea. Strategiile de supraviețuire alese de către Tomac și Diaconescu vădesc un singur lucru: PMP nu pare capabil să supraviețuiască retragerii fondatorului său de la șefia partidului.
Formațiunea creată de Traian Băsescu e doar una dintre cele croite de foști premieri sau președinți. Cea dintâi a fost Alianța Națională Creștin Democrată (ANCD), creată de Victor Ciorbea la un an după plecarea lui de la Palatul Victoria. Și celălalt premier penețecedist – Radu Vasile – a fondat un partid și tot la un an după ce-a pierdut puterea: se numea Partidul Popular (PP). Președintele Constantinescu a așteptat, în schimb, doi ani după părăsirea Palatului Cotroceni ca să oficializeze Acțiunea Populară (PAP). În 2004, fostul prim-ministru Petre Roman, plecat din formațiunea unde se consacrase, a aruncat în luptă Partidul Forța Democrată (PFD). Alți cinci premieri au fondat propriile vehicule politice, după ce și‑au încheiat mandatele: fost penelist, MRU a ales numele Forța Civică (înscris la tribunal în 2012); doi ani mai târziu, un alt penelist, Călin Popescu-Tăriceanu, a preferat Partidul Liberal Reformator (PLR); partenerul său din USL, Victor Ponta, a ținut să-și adune suporterii în Pro România, înregistrat oficial în 2018; i-a urmat exemplul, în 2019, cel care i-a succedat în fotoliul de prim-ministru, Dacian Cioloș, fondatorul Plus; last, but not the least, Ludovic Orban a creat deunăzi, după mazilirea sa din fruntea PNL, Forța Liberală.
În general, aceste mișcări au eșuat lamentabil. Deocamdată, niciuna dintre ele nu i-a readus la Palatul Victoria pe foștii premieri. Ultimul care s-a iluzionat în acest fel a fost Dacian Cioloș, singurul ex-premier care a mai primit un mandat pentru formarea unui guvern și a căutat să-l ducă la bun sfârșit: n-a putut obține, însă, vreun vot de la un alt grup politic decât al său. Partidele create de „foști” s-au topit în altele mai rezistente la împrejurările grele ale tranziției: ANCD a fost înghițit de fostul partid al lui Ciorbea, dar numai după ce acesta a fost exclus. PP a avut candidați la locale în 2000, apoi la parlamentare, R. Vasile și-a găsit loc pe listele Partidului Democrat. PAP a fost vărsat în PNL în 2008, la fel ca Forța Civică a lui MRU, șase ani mai târziu. PLR a fuzionat cu fostul partid al lui Dan Voiculescu, dând naștere formațiunii ALDE: în 2016, aceasta a intrat în parlament, așa cum a făcut și PMP, ambele ratând următorul test electoral, cel din 2020. Acum doi ani, și Pro România a rămas în afara parlamentului, în timp ce Plus, formațiunea lui Cioloș, a trimis deputați și senatori prin lista comună alcătuită cu USR.
De ce eșuează partidele create de „foști”? Răspunsul nu e greu de dat: ele au fost construite întrucât fondatorii lor – cei doi președinți și cei opt premieri enumerați mai sus – au intrat în conflict cu partidele care le susținuseră până atunci carierele. Noile formațiuni au devenit astfel mai degrabă instrumente prin care ex-lideri polemizau cu o parte din fostul electorat decât pârghii mobilizatoare pentru a cuceri un alt bazin de votanți. Lecția e simplă: niciun lider, fie el și fost președinte ori fost prim-ministru, nu e mai puternic decât un partid. //
