Polonofilie sau ipocrizie?

În corul de omagii aduse Poloniei, istoriei sale mai vechi sau mai noi, preşedintelui ei tragic dispărut în drum către comemorarea asasinatelor de la Katyń, s-au făcut auzite la noi şi stridenţele unor accese de polonofilie care păreau să se hrănească mai puţin din admiraţia pentru patria lui Kościusko şi Lech Wałęsa cât dintr-un dispreţ vulgar pentru propria ţară.

Compararea României, a trecutului ei, a stării ei actuale cu Polonia, nu este un lucru nou printre români, deoarece datează cel puţin de la începutul anilor 1980, când sindicatul Solidaritatea a zguduit statu quo-ul monopolului comunist al puterii în atmosfera de stagnare brejnevistă din Răsăritul Europei. Comparaţia dintre România lui Ceauşescu şi Polonia lui Wałęsa, făcută seară de seară, în intimitate, după jurnalul de ştiri al Europei Libere, nu avea cum să ne fie favorabilă şi aici trebuie să căutăm originile unui anumit „complex polonez“ al românilor - înrădăcinat în anii 1980, nu întotdeauna vizibil după 1989, dar care s-a manifestat din nou, în zilele din urmă, sub forma unui exerciţiu de lamentaţie exhibiţionistă. Cu grabă jurnalistică, pe un ton când exaltat, când agresiv, trecutul celor două ţări a fost solicitat să răspundă nedumeririlor noastre provinciale sau să împrospăteze vechi certitudini indignate.

„Ei“, spre deosebire de „noi“, n-au făcut compromisuri, „ei“ sunt catolici, „noi“ ortodocşi, „ei“ s-au revoltat, „noi“ ne-am supus. Cine să mai constate dacă nu au existat, în trecutul României, compromisuri fecunde, ca cel dintre paşoptişti şi Imperiul Otoman sau ca alăturarea la Tripla Alianţă, în 1883, iar în cel al Poloniei revolte pe cât de eroice, pe atât de inutile, ca cea din Varşovia ocupată de germani, în august 1944, care a dus la moartea, în van, a 200.000 de polonezi? Cine să apropie moartea printre străini a lui Mickiewicz de sfârşitul lui Bălcescu sau să se întrebe cum se luminează reciproc, după 1945, istoria exilului românesc şi cea a exilului polonez?

Recursul la comparaţia istorică, fie ea şi mai puţin primitivă decât cea practicată cu privire la Polonia şi România, în ultima săptămână, de unii comentatori, nu explică, însă, orice. Comparaison n’est pas raison, zice francezul şi, odată cu el, orice istoric prudent. „Eroism“, „sacrificiu“, „catolicism“, „patriotism“ – imaginea unei Polonii ideale, cultivată cu emoţie în zilele din urmă, părea să aibă neapărat nevoie, pentru a străluci la unele posturi de televiziune, de contrastul sumbru şi definitiv cu deficienţele mereu rumegate, mereu denunţate ale istoriei româneşti. Polonofilia de ocazie, alimentată de această dihotomie discutabilă din punct de vedere istoric, îmi pare a fi nu mai mult decât un semn de ipocrizie.

Oprimaţi de prezent, incapabili de luciditatea care ne-ar pune faţă în faţă cu lipsurile noastre, ne bucurăm să căutăm în vieţile „oamenilor cari au fost“ explicaţia confortabilă a laşităţilor şi impotenţelor de astăzi. Dacă nu ne-a ajutat să ne maturizăm în relaţia cu propria noastră istorie, la ceva tot a servit, după 1989, interogarea critică, demistificatoare a trecutului! Fie şi pentru că satisface plăcerea masochistă de a ne simţi, în România anului 2010, ca nişte călători ajunşi în ultima staţie cunoscută a unei istorii colective pe care am decretat-o mediocră şi a cărei simplă rememorare ne absolvă, brusc, de orice răspundere, aici şi acum. //

Cuvinte cheie: Polonia, Romania, Solidaritatea, Ceausescu, Varsovia.