De același autor
Despre imprevizibilitatea istoriei și mă retrăsesem la o masă la care se dădeau autografe, nu departe de scena unde lansările Humanitas ale zilei își urmau cursul. În timp ce scriam dedicații, mai trăgeam din când în când cu urechea la vorbitori. Și, la un moment dat, îmi rețin atenția – era prezentat volumul Hertei Müller Patria mea era un sâmbure de măr – câteva propoziții rostite răspicat de unul dintre vorbitori, agentul literar al Hertei Müller în România, Simona Kessler:
„M-am apucat să citesc acest volum, recunosc, fără mare tragere de inimă și cu o oarecare groază: iar Securitate, iar persecuție, dictatură, suferință, chin, mizerie… Vreau să uit, să dau la spate, să îngrop adânc atât ce am trăit eu, cât și oroarea colectivă. E ceva ca dintr-o altă viață, iar viața furată nu-mi mai aparține. Și totuși… Scriind despre frica, spaima și chinul îndurate, Herta te împinge să simți oroarea pe care ai trăit-o pentru că ea te privește nu doar dinăuntru, ci și din afara ei. Și nu e vorba doar de faptul că cititorul se confruntă vrând-nevrând cu propriul lui trecut. Aici e vorba de ceva cu mult mai amplu și, după 26 de ani, de ceva cât se poate de actual, social și politic vorbind.”
Dar despre ce anume este vorba? Ce este acest „cât se poate de actual”? Ca să ne lămurească, doamna Simona Kessler dă un citat din carte:
„Nici un securist – nici tânăr, nici bătrân – n-a trebuit până acum să dea socoteală pentru crimele Securității. Iar puterea instituției nu a dispărut, căci mulți securiști tineri au fost preluați în noul serviciu secret. Bătrânii ieșiți din serviciu primesc azi pensii mai mari decât media pe țară. (…) Un fost securist poate exercita azi în România orice fel de meserie. Acești oameni n-au dispărut nicidecum, prin influență și funcții s-au servit de proprietatea de stat, ajungând niște «democrați » bogați și aroganți.”
Nu termin bine de ascultat citatul din Herta Müller, că se-apropie de mine un colaborator de la editură, punându-mi sub ochi pe smartphone-ul său următorul print-screen:
Așadar, sub anunțul de pe facebook-ul Humanitas al lansării cărții lui Lucian Boia, venea primul comentariu. Autorul: Radu Tinu. „Ce dulce ar fi glonțul patriei pentru individul ăsta…”, suna comentariul. Culmea ironiei e că Radu Tinu, fost maior de Securitate, fusese anchetatorul Hertei Müller. „Acești oameni n-au dispărut nicidecum…” Nu numai că nu dispăruseră, dar iată, în urmă cu câteva zile, unul dintre ei, devenit instanță de judecată ad hoc, hotărâse că Lucian Boia trebuie să moară. În zilele noastre, după cum se vede, condamnarea la moarte poate veni și pe facebook. Nu era clar cine urma să tragă „dulcele glonț al patriei”. Dar sentința el o dăduse, „bătrânul securist ieșit din serviciu”.
Pesemne că securiștilor le plăcuse în epocă titlul romanului lui Petru Popescu. Apăruse în 1971. Îi cucerise sintagma cu iz oximoronic: Dulce ca mierea e glonțul patriei. În mintea lor, „glonțul dulce” nu era, ca-n roman, cel primit de luptătorul din linia întâi, ci cel pe care-l puteai trage cu conștiința împăcată „în numele poporului” și spre binele lui. (E bine întotdeauna să iei ca aliat poporul pentru crimele tale.) Sfințit în dulceața iubirii de neam, glonțul devenea o mângâiere, un alint. Glonțul tras în numele patriei e un glonț cu gust bun. Oricum, altfel se strecoară în ceafa „dușmanilor poporului” un glonț dulce. El capătă o justificare.
Iar acum, ieșiți la pensie, securiștii constatau că „dușmanii” nu dispăruseră. Nici n-aveau cum: dușmanii există atâta vreme cât există securiști. Căci orice securist adevărat are mereu nevoie, prin chiar esența lui de securist, de dușmani. Prin dușman își justifică el existența pe acest pământ. Dispare dușmanul, dispare securistul. Dușmanul e alibiul lui, rațiunea lui de-a fi. Când nu există, dușmanul trebuie inventat. Ce searbădă e pentru securiști o lume fără dușmani! Orice securist adevărat a fost crescut în cultul dușmanului și, mai ales, al dușmanului intern. Care de obicei complotează, fiind plătit de dușmanul extern, gata, acesta, oricând să ne fure țara. Ceea ce pe vremuri însemna: „realizărili socialismului”. Iar acum: Ardealul, dezmembrarea țării, federalizarea, înfeudarea.
Dușmanul intern, în vremea tinereții securiștilor noștri, fusese îndeosebi intelectualul, mai cu seamă scriitorul și filozoful. În zilele noastre, acestora li se adăugase istoricul, dar nu orișice istoric, ci doar istoricul care susținea că istoria nu o scriu patrioții de serviciu, ci doar istoricii-oameni-de-știință; că istoria adevărată caută adevărul, nu adevărurile convenabile la un moment sau altul al istoriei noastre; că Facultatea de Istorie nu este o facultate de patriotism; că militarii nu au fost și nu sunt de profesie istorici, ci doar militari. Istoricul acesta adevărat care-și iubea țara scriindu-i istoria adevărată, nu măgulind sentimente și vindecând frustrări, avea și un nume: Lucian Boia. El trebuia condamnat. Iar Radu Tinu dăduse sentința.
De unde își luase el dreptul acesta? Nu era un drept. Era o secvență dintr-un rol în care se distribuiseră singuri odată intrați în „tranziție”. Să ne punem o clipă în locul securiștilor după 1989. Ce-ați fi vrut să facă? Să iasă la rampă, de la mare la mic, punându-și cenușă în cap? La o adică, dacă n-ar fi avut încotro, ar fi făcut-o. Dar n-a fost nevoie. Au bătut repede palma cu noul regim. N-a fost nevoie să-și ceară iertare în fața românilor că, pentru un pumn de privilegii și pentru voluptatea de-a umili, îi terorizaseră, le puseseră turnători pe urme și microfoane în casă, îi aruncaseră în închisori, îi omorâseră când Partidul le-o ceruse, pe scurt că slujiseră un regim „ilegitim și criminal”, cel mai mare dușman pe care-l avusese vreodată poporul român.
În loc să facă asta, și-au inventat peste noapte un rol pozitiv. Ei bine, făcuseră cele mai ticăloase lucruri din lume nu pentru că reprezentau Maleficul și Abjecția pe pământ. Nu. Le făcuseră, dacă nu știați, din iubire de patrie. Asta a fost marea lor găselniță după ᾽89: fuseseră toți patrioți. Terorizaseră, anchetaseră, schingiuiseră, montaseră microfoane, întocmiseră tone de dosare (însăși arhiva Securității este un monument al abjecției lor), ne citiseră corespondența, ne transformaseră colegii în turnători, ne uciseseră elitele – toate astea din patriotism. Drept care s-au bulucit cu toții în brațele primitoare ale acelui sentiment pe care e de-ajuns să îl declari ca să existe. L-au proclamat în gura mare și au luat în primire „interesul național”. L-au luat bătându-se cu pumnii în piept, rămânând încremeniți în poziția de veghe și luptă. Căci cu iubirea de patrie nu te joci! Trebuia să existe cineva care să stârnească la momentul oportun furia maselor, descoperindu-l în timp util pe denigrator, pe trădător, pe vânzătorul de țară.
Știind că „patriot de serviciu” reprezintă o funcție inconturnabilă în nomenclatorul patriei, pensionarii Securității s-au pus pavăză între iubirea de țară și noi; noi ăștilați, care nu știam cum să ne iubim țara și care-i așteptaserăm pe securiști să ne învețe. S-au declarat așadar apărătorii ei. Nu le ceruse nimeni s-o facă, dar au știut că sentimentul ăsta, care te face să lăcrimezi când vezi tricolorul, e cel mai sigur adăpost. Mai mult. E cel mai sigur capital. Înainte de a deveni capitaliști peste noapte și a devaliza țara ca „oameni de afaceri”, au pus monopol pe iubirea de patrie. Și pe stilistica ei. Au ajuns să stabilească scenografia acestui sentiment. Și, pe urmele ei, au confiscat disciplina istoriei. Și au predat-o așa cum o învățaseră de la Ceaușescu: au devenit agenți ai istoriei la nivelul unui om cu patru clase, introducător de versuri proprii în imnul național, amator de spectacole cu voievozi călare. În această istorie, locul adevărului îl iau ideologiile și mitologiile. Un istoric de onestitatea și profesionalismul lui Boia, autor a 30 de volume strălucite, care a împins disciplina istoriei pe altă orbită teoretică și care, în orice țară în care ar fi existat o Academie, ar fi fost de mult membru al ei, primește lecții de istorie de la indivizi care și-au petrecut viața spionându-și compatrioții și legând kilometri de dosare cu sfoară.
Având toate astea în minte, iau scurt microfonul de la standul Humanitas (lansarea cărții Hertei Müller nu se terminase) și ilustrez citatul pe care tocmai îl dăduse Simona Kessler cu comentariul pus pe facebook de securistul la pensie Radu Tinu: „Ce dulce ar fi glonțul patriei pentru individul ăsta…”. Chiar așa! Apoi, odată ajuns acasă, dau căutare pe Google, citesc, sub titlul Spovedania unui securist, interviul din Adevărul al lui Radu Tinu și alte câteva texte care-l privesc.
- Radu Tinu: „Eu am pus microfoane în casa Hertei Müller“
- Radu Tinu, Securitatea şi prigonirea Hertei Mueller
Apoi dau peste revista Vitralii, publicația oficială a foștilor veterani din Securitate… Apoi peste „Asociația cadrelor militare în rezervă și în retragere din Serviciul Român de Informații. Filiala Timiș”… Asociația tocmai lansase luna trecută o carte publicată la editura Compania (România în spirala conspirațiilor), avându-l ca guest star pe Iulian Vlad, ultimul șef al Securității sub Ceaușescu. Pe afiș există și un text mobilizator:
„O stafie bântuie prin România. Stafia antipatriotismului deșănțat și a trădării naționale. Nimeni nu se unește într-o sfântă hăituială împotriva cozilor de topor.”
Rică Venturiano trecut prin filtrul Securității. Te întrebi în treacăt de ce pentru acești oameni hăituiala e „sfântă”. O deformație profesională, neîndoielnic. Să ai totuși atât de acut conștiința propriei identități și să-ți declari atât de candid idealul de viață: apartenența la o haită care hăituiește! Iar întrunirea „haitei” unite prin „sfânta hăituială” are loc – unde altundeva? – în aula Academiei Române.
Cândva, Lucian Boia a publicat o carte-dialog intitulată frumos Istoriile mele (Humanitas, 2012). Și-acolo explică extrem de clar care este raportul dintre istoria patrioților și istoria istoricilor de profesie:
„Eu nu mă consider mai puțin patriot decât istoricii care fac exces de naționalism. Nu vreau să spun nici că sunt mai patriot, pentru că nu fac acum o scară a patriotismului. Dar vreau să spun, și o spun foarte clar, că o istorie făcută cu adevărat de profesioniști nu ar trebui să aibă nimic de-a face cu patriotismul. (…) Noi facem istorie. Încercăm să facem o istorie cât mai corectă, așezată pe baze cât mai sigure și care să se apropie cât mai mult de adevărurile trecutului.”
L-a auzit cineva? Oricum, chiar dacă l-a auzit, securiștii nu pot dialoga. Îmi vine în minte o notație făcută de Alexandru Dragomir într-un carnet al său: „Nedialogabili (inventar) – clerul de orice religie, dar sigur cel ortodox; – comuniştii şi extrema dreaptă; – posesorii adevărului; – fanaticii de orice fel; – proştii care se cred deştepţi; – mincinoşii.”
În dialogul cu comuniștii ajunși la putere, din clipa în care nu ești de acord cu ei, cuvintele ies din joc și lasă loc glonțului. Cine îl trage? „Brațul lung al Partidului”: Securitatea. Crima e felul cel mai rapid de a închide gura cuiva, modalitatea cea mai sigură de a încheia dialogul și de-a dovedi că ai avut dreptate. Povestea spune că, la începutul anilor ᾽50, șeful Securității, Alexandru Drăghici, venind să stea de vorbă cu locuitorii unui sat care nu voia să se colectivizeze, a realizat cel mai scurt dialog. I-a adunat pe țărani în mijocul satului. „E cineva împotriva colectivizării?”, a întrebat ministrul de Interne al lui Gheorghiu Dej. Din grupul de săteni s-a desprins cel mai curajos și mai isteț dintre ei. „Eu, domnule ministru. Și am să vă spun de ce cred eu că nu e bine.” N-a apucat. Drăghici a scos pistolul și l-a împușcat. Dialogul se încheiase și țăranii s-au risipit, îngroziți, pe la casele lor.
Alexandru Draghici
Au trecut de atunci 75 de ani. Dar glonțul ca replică, pentru un securist, se pare că face parte în chip firesc, până în ziua de azi, din recuzita dialogului. Altfel cum să declari că ți-ai făcut un job din „sfânta hăituială” și din apărarea țării de „cozile de topor”? Încurajator e că se vor găsi și câțiva istorici care să ți se-alăture. Căci e omenește, nu?, ca pentru sacra misiune a hăituielii să ai parte de înțelegerea câtorva colegi de breaslă, istorici și patrioți deopotrivă, pe care tirajul de 400.000 de mii de exemplare al cărților lui Lucian Boia (băgate, desigur, cu sila pe gâtul cumpărătorilor) îi umilește și le strică somnul. Fapt este că patriotismul celor care se simt lezați de istoria lui Boia și ale căror minți sunt extrem de sensibile la teoria conspirațiilor planetare a aglutinat și rostogolit resentimentele până în punctul în care, iată, un fost maior de Securitate și-a asumat în luna noiembrie a acestui an, rostirea sentinței: pentru acest „individ”, singurul argument valid rămâne „glonțul dulce al patriei”. Dar, după cum spuneam, mai rămâne o problemă: cine, azi, ar urma să execute sentința? Deocamdată nimeni. Deocamdată nu poate fi vorba decât de incitarea la crimă.
Nu am însă nici o îndoială că, dacă s-ar ivi iar „ocazia istorică”, maiorul pensionar Tinu și colegii lui s-ar grăbi să ducă la capăt ceea ce azi e doar obiect al instigării. Ar face-o cu voluptate. Și nu numai în cazul lui Boia, ci al tuturor celor care se aflau pe lista lor încă de dinainte de ᾽89. O astfel de listă făcuse deja Vadim Tudor în toamna lui 1990. O publicase în ziar. Conținea zece nume. Zece inși ar fi trebuit împușcați pe un stadion „ca să fie liniște în țară”.
Dar, mai știi, vorba lui Lucian Boia: „Istoria e imprevizibilă…” Se poate din nou răsturna. Iată un motiv pentru care cei din „Asociație” ar trebui să-l simpatizeze pe insuportabilul nostru istoric hipnotizat de căutarea adevărului. Teza imprevizibilității istoriei din ultima lui carte le dă o speranță.
.jpg)
