Provocările descurajării unei agresiuni împotriva NATO

Zilele acestea, în poligoanele din Hohenfels (Germania), Novo Selo (Bulgaria) și Smârdan (România) se desfășoară Swift Response 15, cel mai amplu exercițiu aeropurtat al NATO de la sfârșitul Războiului Rece. Unități aeropurtate din Franța, Statele Unite, Germania, Bulgaria, Grecia, România, Olanda, Spania și Marea Britanie simulează reacția rapidă la un atac asupra unui stat membru NATO. În total, 4.800 de militari participă la această aplicație militară.

Swift Response 15 este foarte important pen­tru NATO, deoarece testează abilitatea forțelor aliate de a „forța accesul“ în zone apărate cu mijloace antiacces – sisteme antiaeriene cu raza lungă de acțiune, sis­te­me antinavă supersonice ce pot fi lansate de pe nave, sub­marine, avioane și lan­sa­toare mobile cu baza la sol și rachete balistice cu raza scurtă de acțiune de înaltă pre­cizie. Aceste tipuri de ar­me ar urma să fie desfă­șu­rate de către forțele rusești în cazul anexării unui te­ri­toriu aparținând unui stat NATO (țările baltice, de exemplu) pentru a preveni eliberarea acestuia de către forțele Alianței.

În paralel cu acest exercițiu de amploare, ca­re va dura până pe 17 septembrie, pe 3 sep­tembrie este programată activarea simultană a comandamentelor forței de reacție rapidă (VJTF) a NATO în şase țări europene, în con­formitate cu deciziile privind răspunsul Ali­anței la agresiunea rusească din Ucraina, luate anul trecut la summit-ul din Țara Galilor. Toate aceste aplicații și mă­suri militare fac parte din pla­nurile Alianței de reasigurare a Flancului Estic. Pe lângă co­ordonarea ripostei aliate în ca­zul unui atac asupra te­ri­toriului unui stat membru NATO, misiunea celor șase cen­tre va fi și gestionarea ech­ipamentului militar prepoziționat de SUA în țările baltice, Polonia și România – în total, 250 de tancuri și vehicule blindate. Acest echipament va fi operat de unități care vor fi desfășurate în aceste țări la intervale re­gu­late, prin rotație.

Forța de reacție rapidă, vârful de lance al NATO Response Force (NRF), se va confrunta în caz de conflict cu două provocări majore. Prima este, bineînțeles, contracararea unui atac asupra unui stat aliat, ceea ce presupune apărarea unui teritoriu și contracararea ofensivei inamicului, astfel încât să permită statelor NATO să se mobilizeze și să riposteze în conformitate cu natura agresiunii. Și aici in­tervine prima problemă – agresiunea ar pu­tea avea forma evenimentelor premergătoare anexării Crimeei. Adică, apariția unor forțe in­surecționare sprijinite din exterior care, sub sloganul autodeterminării naționale, să sub­mi­neze prin mijloace politice și militare suve­ra­ni­tatea unui membru al Alianței. Riposta NATO în acest caz trebuie să fie astfel calibrată, încât să nu existe nicio îndoială că a fost vor­ba de o agresiune din exterior, și nu de o miș­care populară legitimă.

A doua provocare constă în ceea ce res­pon­sabilii militari ai NATO numesc escaladarea agresiunii. În cazul în care un teritoriu al unui stat membru ar urma să fie „preluat“ de că­tre Federația Rusă, există riscul ca orice ten­tativă din partea NATO și a Statelor Unite de a elibera acel teritoriu să fie contracarată prin desfășurarea rapidă de arme nucleare tactice și amenințarea cu o ripostă nucleară. Orice operațiune militară de eliberare și restabilire a suveranității asupra teritoriului respectiv de­vine astfel cvasiimposibilă atât din punct de vedere militar, cât și politic.

Acest risc al utilizării armelor nucleare nu es­te unul potențial, ci cât se poate de real – Krem­linul, pentru a compensa avantajul mi­li­tar convențional al NATO și incapacitatea eco­nomiei sale de a produce sisteme de ar­ma­ment sofisticat pentru forțele sale armate, se bazează pe arsenalul său nuclear. Strategia militară a Rusiei a fost amendată astfel încât să permită utilizarea armelor nucleare în mod preventiv, pentru protejarea teritoriului na­țional, fără a mai fi nevoie să fie ținta unui atac nuclear.

Protejarea Flancului Estic nu presupune doar desfășurarea de forțe și mijloace militare sau generarea unor planuri de urgență pentru a contracara o potențială agresiune. Statele mem­bre trebuie să dezvolte și o serie de capacități politico-diplomatice care să le permită să fa­că faţă atât subversiunii politice, cât și șan­ta­jului nuclear. Descurajarea convențională tre­bu­ie combinată, astfel, cu descurajarea nu­cleară – o perspectivă deloc „încântătoare“ pen­tru decidenții politici ai Alianței.