De același autor
„Paradisul Lumii” sau „Behesht-e Jahan” (în Farsi) nu este un loc anume, ci un concept care se referă adesea la grădinile persane idealizate sau la tărâmurile cerești ale tradiției islamice. Însă termenul este folosit și în contextele academice privind discursul politic modern, atunci când se discută despre construcția națiunii și despre ideologia religioasă. Iranienii au uneori un sentiment exagerat al importanței țării lor în lume, însă acesta pare pe deplin justificat și pentru observatorii externi de fiecare dată când prima știre a zilei este despre un (nou) val de proteste în Iran. Va cădea Republica Islamică sau s-ar putea transforma într-o versiune mai deschisă, mai liberă a sa? Ce fel de Iran vom avea de acum? Cum va reacționa America? Care sunt posibilele scenarii pe termen scurt și mediu? – acestea sunt doar câteva dintre întrebările la care iranologii, și nu numai, caută răspunsuri chiar la început de an. Singura certitudine a observatorului, cunoscător sau neofit, este aceea că revoluția iraniană inițiată în 1905 încă nu și-a revelat finalitatea, iar drumul spre Behesht-e Jahan (construcția ideală a națiunii în contextul de față) este un adevărat microcosmos al ascensiunii și căderii imperiului, al revoluțiilor și invaziilor, al monarhilor sau liderilor militari, politici, religioși sau carismatici, al sacrificiilor și al speranței.
Iranul revoluționar și imprevizibil
Această sintagmă atât de succintă încapsulează adevărata natură a politicii iraniene, dar și caracteristicile societății din ultimul secol. Iranul este singura țară din Orientul Mijlociu care a avut o Revoluție Constituțională, apoi una în care intelectualii, politicienii și bazaari (clasa muncitoare) au avut un scop comun – detronarea dinastiei Pahlavi –, apoi, începând chiar cu anul 1980, un lung șir de revolte care au culminat cu „Mișcarea Verde (Jonbash Sabz)” din 2009 și cu protestul „Femeie, Viață, Libertate (Zan, Zendegi, Azadi)”, din 2022.
Mișcarea care a izbucnit la Teheran pe 28 decembrie 2025, reprezentând toate mediile sociale și economice, și-a atins apogeul pe 8 ianuarie 2026, într-o demonstrație singulară de forță și de revendicare a drepturilor. Acest nou val de proteste s-a răspândit rapid în tot Iranul, fiind declanșat de o nemulțumire specifică: prăbușirea monedei țării, rialul (tomanul). Astfel, austeritatea a devenit combustibil revoluționar într-o societate care suportă de aproape cinci decenii atât sancțiunile internaționale, cât și corupția internă și gestionarea deficitară a bugetului țării. Însă revolta din Iran nu reflectă doar disperarea economică a populației, ci și tensiunea dintre neîncrederea în promisiunile de reformă internă și teama unor ingerințe externe.
Furia populară a crescut constant de când președintele Donald J. Trump a impus un nou regim de sancțiuni – „presiune maximă” – asupra Republicii Islamice, în 2018, concomitent cu retragerea unilaterală a SUA din acordul nuclear (JCPOA) semnat de Iran cu marile puteri, în iulie 2015. Veniturile guvernamentale au scăzut constant, deficitul a crescut, alimentând inflația și șomajul. O mare parte din comerțul țării s-a îndreptat atunci spre China și Rusia, dar și către piețele negre, agravând proasta gestionare, corupția și inegalitatea veniturilor. Rețele economice puternice au preluat controlul asupra unor vaste zone ale economiei. În acest proces, majoritatea iranienilor au devenit mai săraci și mai furioși.
Confruntată cu amenințări interne și externe concurente, Republica Islamică și conducerea ei s-au clătinat, însă au reușit să păstreze un control ferm asupra guvernului și a instituțiilor de securitate, în proces folosind chiar și forța letală, pentru a suprima protestele. Dar fiecare coliziune dintre un cetățean furios și o structură inflexibilă a puterii lasă fisuri în sistem. În cele din urmă, așa cum s-a întâmplat acum 47 de ani, chiar și cel mai consolidat regim se poate prăbuși. Însă doar promisiunea reformării nu va mai convinge oamenii să aștepte zile mai bune. Nu există momentan o traiectorie realistă care să abordeze un viitor scenariu și chiar dacă guvernul a reușit să reducă tensiunile în această etapă, folosindu-se de toate instrumentele sale de securitate și politice, lipsa unor soluții reale pentru criza economică nu va face decât să amelioreze temporar situația.
Succesul protestelor în generarea unei schimbări reale nu este garantat. O problemă majoră care împiedică transformarea acestora într-o revoluție care să aducă schimbarea este faptul că protestatarii nu s-au adunat în spatele unei singure fețe publice sau în jurul unei opoziții organizate. În timpul Revoluției Iraniene din 1978-1979, prin contrast, carismaticul ayatollah Ruhollah Khomeini a condus revoluția împotriva șahului Mohammad Reza Pahlavi, creând o figură națională unificatoare pentru cauză. Protestele conduse de Martin Luther King și de Mahatma Gandhi aveau tactici clare, disciplină și au fost repetate iar și iar. Iar liderii lor nu s-au abătut niciodată de la mesaj. Această disciplină a fost lama de oțel care a tăiat agonia inerției. Totuși, este o chestiune de când și nu dacă tranziția ori schimbarea se va produce în Iran. Însă șansele ca aceasta să se facă doar sub presiunea străzii iraniene – fără ingerințe externe – vor fi mai mari atunci când o nouă figură carismatică sau un nou lider va emerge și când opoziția internă (nu diaspora din SUA, Marea Britanie sau Canada) va reuși să se consolideze și să aibă un scop comun.
Șah la prinț, bombe sau compromis/laissez-faire?
Momentum-ul protestelor a trecut iar numărul iranienilor care ies în stradă este în scădere. Însă anxietatea internă, regională și internațională nu s-a ameliorat. În interiorul țării este o chestiune de timp până la următoarea rundă de nemulțumiri manifestate în stradă, o continuare a ciclului început în 2018-2019. Momentan, manifestările de forță ale conducerii iraniene vor fi urmate de încercări de reconciliere cu propria societate, prin acordarea unor libertăți sociale, vestimentare și, desigur, a unor ajutoare financiare.
Îndoielile cu privire la șansele lui Reza Pahlavi rămân profunde, dincolo de remarcile lui Donald Trump, care sugerează că pretendentul la „Tronul Păunului” nu este pregătit să conducă țara. Moștenirea familiei sale este marcată de represiune, modernizare forțată, politici economice haotice și îndepărtarea de societate. Reza Pahlavi a fost, de asemenea, parțial responsabil pentru eșecul așa-numitei „Coaliții Georgetown”, o grupare care a căutat să unească oponenții exilați ai Republicii Islamice din Iran. Mai mult, abilitățile sale politice și de guvernare încă nu au fost dovedite și îi lipsește o echipă bine pregătită, capabilă să-l susțină eficient. În plus, planul său pentru primele 100 de zile este deja construit în jurul represiunii: legea marțială, eliminarea adversarilor, amenințarea mișcărilor naționale și minoritare și ignorarea pluralismului politic. Autoritarismul personal, fantezia „clasei superioare” și toleranța zero față de critică sunt adevăratul călcâi al lui Ahile al monarhismului iranian. O societate care s-a ridicat împotriva guvernării pe viață nu va accepta o nouă versiune a acesteia. În societatea iraniană diversă de astăzi, această cale poate crea, mai degrabă, premisele unui război civil, nu ale unei stabilități. Iar un război civil este un „sindrom Cassandra”, de care majoritatea iranienilor s-au temut încă de când au fost martori la urmările invaziei americane în Irak, în 2003, sau ale eșecului libian din 2011.
Dacă președintele Trump va decide totuși să aprobe un atac aerian, cu o justificare de tipul R2P („Responsabilitatea de a Proteja”, normă cu pretenții de doctrină, sub umbrela căreia a fost legitimată și intervenția din Libia, din 2011), o va face nu din dorința de a democratiza Iranul. De altfel, sunt cunoscute antecedentele ratate în acest sens – 2003, cu acel „Grand Bargain” propus de fostul președinte Mohammad Khatami, dar rămas în sertarul lui Richard L. Armitage, lipsa de susținere a protestelor masive din 2009, provocate de [presupusa] fraudare a alegerilor de către Mahmoud Ahmadinejad, retragerea SUA din JCPOA în 2018 etc. Donald Trump (la fel ca toți predecesorii săi) își dorește un Iran care să poată fi controlat, care să nu deranjeze interesele americane din regiune și care să nu mai reprezinte o amenințare pentru Israel.
Scenariul unui compromis este, cu siguranță, de avut în vedere. Doar că de data aceasta, spre deosebire de 1979, eventualele negocieri privind tranziția de putere din Iran nu se vor purta în Guadalupe, între americani, britanici, francezi și germani, ci probabil la Muscat, între SUA și China, alături de, eventual, Federația Rusă. Iranul reprezintă un pilon foarte important pentru strategiile sino-ruse din Eurasia, dar și pentru securitatea intereselor americane din Orientul Mijlociu. În plus, Strâmtoarea Ormuz este un punct esențial pentru stabilitatea piețelor energetice și pentru fluxul a peste 20% din petrolul transportat zilnic la nivel global.
Quo vadis, Iran?
Unul dintre cele mai importante aspecte ale Iranului de astăzi este că oamenii caută o revoluție socială, nu doar o schimbare de regim. Aceasta nu este o revoltă în stilul Primăverii Arabe, nici o schimbare de regim de tip Tunisia sau Egipt. Este o stare de protest totală, în multe privințe comparabilă cu ceea ce s-a întâmplat în Iran în 1979, dar cu o agendă mai degrabă similară revoluției din 1905-1911. Orice analiză sau discuție privind protestele din Iran trebuie să ia în considerare această realitate crucială, inclusiv orice planuri sau politici de sprijinire sau asistență a poporului iranian.
Chiar dacă actuala conducere a Iranului va supraviețui noului val de revolte, aceasta s-ar putea dovedi a fi o victorie à la Pirus. Reprimarea violentă a acestor proteste, cât și a celor anterioare a creat o prăpastie mult prea adâncă între societate și liderii politici. Republica Islamică se află într-o menghină strânsă din care singura ieșire, pe termen scurt și mediu, ar fi o tranziție de putere internă, spre un grup mai moderat și mai predispus la anumite compromisuri ideologice, politice, militare și religioase cu propria populație.
Pentru occidentali, stabilitatea și democrația în Iran nu vor veni din prefăcătoria că statu-quoul este sustenabil. Nici nu va rezulta dintr-un angajament episodic, separat de realitățile interne. Este necesară recunoașterea profunzimii transformării interne a Iranului și, încă o dată, rezistența la tentația de a confunda izolarea pe termen scurt cu stabilitatea pe termen lung.
Lumea privește Iranul. Întrebarea este dacă îl vede clar.
