Neoliberalismul este continuarea bolşevismului cu alte mijloace

Şansele ca o ameliorare să se producă din lăuntrul sistemului sunt aproape de zero. Din ce în ce mai mult devine aparent că partidele politice în ansamblul lor nu sunt decât grupări de interese pentru care noţiunea de bine public este pură demagogie.

Ion Vianu 17.01.2012

De același autor

Şansele ca o ameliorare să se producă din lăuntrul sistemului sunt aproape de zero. Din ce în ce mai mult devine aparent că partidele politice în ansamblul lor nu sunt decât grupări de interese pentru care noţiunea de bine public este pură demagogie.

Poate că nicio lege din cele pe care guvernarea Băsescu-Boc le-a propus – retrăgând-o în ultimul moment sub o presiune fără precedent din toate direcţiile – nu a apărut mai şocantă decât cea privind noua organizare sanitară a ţării. Proiectul trăda psihologia cinică la extrem a noii noi clase care conduce ţara de la revoluţie încoace. Dacă d-l Băsescu a mai putut produce iluzii pozând în campionul luptei anticorupţie, recentele şi sistematicele luări de poziţie ale domniei sale au arătat fără putinţă de îndoială ce au devenit intenţiile sale şi pe cine reprezintă acum. După ce a optat pentru susţinerea proiectului Roşia Montană, după ce a devenit peste noapte un critic declarat al DNA, instituţie care mai reuşea să zguduie câte una dintre structurile corupte, proiectul Legii sanitare ar fi urmat să încredinţeze, în ţara hoţiei incontrolabile, banii strânşi de la cetăţeni unor companii particulare opace. Iar retragerea proiectului a fost anunţată cu o dezamăgire plină de resentimente. Asupra unui punct are dreptate preşedintele: sistemul sanitar actual este corupt, iar imobilismul nu rezolvă situaţia gravă. Exemplul nu face decât să confirme ceea ce ştiam: clasa politică actuală este sistemic incapabilă să rezolve marile probleme sociale. Ea nu poate genera decât soluţii strâmbe.

Acum, chiar cei care se mai îndoiau nu mai pot închide ochii în faţa realităţii: România a fost, este şi va mai fi încă exploatată de către nomenclatura securisto-comunistă convertită la neoliberalism.

Pe vremuri, adică după perioada Războiului Rece, prin anii ‘60, pacifiştii mondiali lansaseră ideea „convergenţei celor două sisteme“. Mai lăsau socialiştii un pic, mai lăsau şi capitaliştii, iar cele două „lagăre“ aveau să conveargă spre un singur sistem politic, cu componente de stânga şi de dreapta. Cine a avut norocul să trăiască vede azi că această „convergenţă“ s-a realizat… sub chipul neoliberalismului lipsit de orice scrupule.

Fără să intrăm în amănuntele a ceea ce s-a petrecut în alte ţări ex-socialiste (fiecare caz are particularităţile lui), să ne mărginim la analiza situaţiei din România. În 1989, profitând de falimentul comunismului, oligarhia a descoperit că putea să se dispenseze de tutela apăsătoare a familiei Ceauşescu şi a micului grup de slugi absolute care o înconjurau pentru a prospera într-o măsură încă şi mai mare şi pentru a se lansa într-o operă de acaparare a bunului public cu controlul absolut al societăţii sub aparenţe superficial-democratice, o adevărată comedie socială demnă de un nou Potemkin, în dispreţul total al binelui public. Este fenomenul pe care l-am numit „neoliberalismul – stadiul cel mai înalt al comunismului“. Iată în ce chip s-a realizat „convergenţa celor două sisteme“ atât de visată de pacifiştii anilor ‘60: prin libera alegere a nomenclaturii de a adopta un alt stil de viaţă decât cel impus de rigorismul bolşevic, păstrând acelaşi dispreţ pentru „clasa muncitoare“ care, se ştie, oricum merge în paradis. Neoliberalismul de azi nu este altceva decât bolşevismul, minus lozincăria propagandistă a comunismului.

Actualul nivel al discuţiei între puterea şi opoziţia din România arată cât de slabe pot fi speranţele celor care ar dori o reală schimbare. Nici coaliţia de la guvernare, nici aşa-zisa opoziţie, monstrul bicefal USL, nu au programe şi personalizează la maximum polemica. Restul este un câmp gol în care proliferează buruienile disperării care se numesc, pe rând, Vadim, Becali, Dan Diaconescu-Direct.
Încrederea de care s-a bucurat d-l Băsescu a izvorât din speranţa deşartă că ar putea să apară, chiar din interiorul sistemului, un reformator, cum a fost activistul de partid Elţîn în Rusia. Acest exemplu nu ar fi trebuit să fie prea încurajator, căci, întocmai ca în România, dar la scară corespunzătoare, distrugerea structurilor socialiste a dus în Rusia la apariţia unei oligarhii neoliberale ostile oricărui bine social.

 

Mulţi ani, d-l Traian Băsescu a putut întreţine iluziile, mai ales profitând de mediocritatea adversarilor săi. Acum, nimeni nu mai poate să se agaţe de iluzii. Ne putem întreba dacă preşedintele ales în 2004 a vrut cu adevărat reforma sau a făcut de la început un calcul cinic, prinzând în angrenaj o mulţime de cetăţeni, inclusiv un număr de intelectuali idealişti. Cei care continuă să creadă că a existat, cel puţin la un moment dat, un „Băsescu bun“ se întrebă dacă nu cumva, actualmente, preşedintele este prins în mrejele cine ştie cărui şantaj politico-penal sau – ceea ce ar fi mai onorabil – dacă nu este obligat să plece capul în faţa exigenţelor din ce în ce mai dure ale FMI, organizaţie de contabili feroci lipsiţi de interes faţă de bunăstarea şi chiar de supravieţuirea unor popoare.

Faptul că preşedintele a retras în ultimul moment proiectul de lege dovedeşte că nu vrea să întindă prea mult coarda. Dar nu infirmă înclinarea puterii către soluţii neoliberale.

Dacă d-l Emil Constantinescu a fost înfrânt de sistem fiindcă venea din afara sistemului (orice s-ar spune, a fost un moment unic care s-a pierdut), românii şi-au putut spune că îi va fi mai uşor cuiva care vine chiar din interiorul sistemului, cum era perceput d-l Băsescu, să îl domesticească şi în cele în urmă să-l pună cu botul pe labe. Dar nu s-a întâmplat aşa. Oricare ar fi explicaţia, constatăm că noua nouă clasă este în perfectă concordanţă cu neoliberalismul internaţional şi nu are să-şi facă grijă în ce priveşte viitorul, decât în măsura, notabilă, în care şi cei mai bine hrăniţi şoareci pier atunci când se scufundă corabia.

Cât de lucidă şi de exactă a fost poziţia unui Alexandr Soljeniţîn care era în acelaşi timp antibolşevic şi antiliberal! Cât de evident este că neoliberalismul nu este decât un bolşevism care are drept scop acapararea puterii de către un mic grup şi păstrarea ei cu orice preţ! Numai când au descoperit că se pot lipsi de lozincile „umaniste“ cu care prosteau din ce în ce mai greu masele, au putut bolşevicii să devină ultraliberali – şi atunci nu le-a mai fost nici ruşine, nici frică!

Acesta este diagnosticul. Să vedem care ar fi tratamentul. Atâta vreme cât nu există un grup care să nu fie interesat de o schimbare de fond, deţinând în acelaşi timp o putere efectivă de natură economică, speranţele sunt nule. În 1848, în Țările Româneşti exista o burghezie care avea mijloacele să dărâme ordinea feudală. Şi a reuşit. A fost România Brătienilor, a lui C.A. Rosetti şi a lui M. Kogălniceanu cea care a învins. Care ar fi echivalentul unei asemenea „partide“ azi? Nu există. Dar poate presiunea internaţională ar putea juca un rol? Care este, azi, eficienţa presiunii internaţionale? Slabă. UE este un organism care nu dispune de mijloace spre a-şi impune autoritatea. Despre FMI am vorbit.

De altfel, nu este numai o chestiune de demnitate, dar şi una de strategie: ajutorul nu vine din afară (acest tip de „caritate“ este prea costisitor). Ajutorul nu poate şi nu trebuie să vină decât de la noi.

Se vorbeşte, se caută crearea unui nou partid politic, care să provină din afara sistemului. Dar un partid politic se înfiinţează şi se întreţine cu bani. Care dintre oligarhii neoliberali ar fi dispus să investească fie şi un sfanţ într-o formaţie care să atace un sistem atât de funcţional, din punctul de vedere al oligarhiei?

Nemulţumirea populară, „indignarea“ cum este numită azi, pe plan internaţional joacă un rol, dar atât timp cât indignarea nu este canalizată de o mişcare organizată, coerentă, ea se pierde… şi se revine la punctul de plecare. Sau atunci, dinspre dreapta, justificata mânie este recuperată de demagogii cu ideologii extremiste, care pot avea un succes vremelnic, sucind capetele naivilor şi rătăciţilor, dar fără o soluţie viabilă.

Conjunctura mondială agravează situaţia. Țara noastră este printre cele ameninţate de faliment. Poate că tot răul este spre bine; aici e şi speranţa: conjunctura nefavorabilă din ţările clasice de imigraţie pentru români (Italia, Spania) va readuce întreprinzători capabili în ţară. S-ar putea mobiliza energii noi pentru a face aici ceea ce oligarhia la putere, obişnuită cu profitul imediat pe spinarea statului în delicvescenţă, nu este capabilă să realizeze. Aceşti oameni noi, cu experienţă, idei, inteligenţă ar putea constitui o adevărată forţă antisistem cu şanse reale de reuşită. Ea ar putea canaliza indignarea populară. Ar putea, la un moment dat, să aibă şi mijloacele economice capabile să sprijine o acţiune politică. Atunci ar fi posibilă renaşterea României, căci speranţele succesive legate de: revoluţie, de victoria CDR, de intrarea în NATO şi în Uniunea Europeană s-au dovedit naive; chiar dacă d-l Băsescu ar fi fost un Hercules, grajdurile pe care a promis să le cureţe depăşeau cu mult în murdărie pe cele ale miticului Augias.

Un lucru apare evident în conjunctura acestui început de an 2012: şansele ca o ameliorare să se producă din lăuntrul sistemului sunt aproape de zero. Din ce în ce mai mult devine aparent că partidele politice în ansamblul lor nu sunt decât grupări de interese pentru care noţiunea de bine public este pură demagogie. Nu există alternativă în alternanţa politică! Din păcate, această situaţie duce – şi va duce într-o măsură şi mai mare – la confruntări şi tulburări sociale pe care mai puţin egoism şi o anumită solidaritate le-ar fi putut evita. //

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22