De același autor
Adoua zi după ce banca centrală inaugura muzeul tezaurului din peştera de la Tismana, calmul şefilor BNR a fost tensionat de implicarea fostului viceguvernator Bogdan Olteanu într-un megascandal de corupţie. Ulterior, Bogdan Olteanu a fost invitat la DNA pentru explicaţii privind milionul de euro cerut lui Sorin Ovidiu Vântu pentru numirea lui Liviu Mihaiu guvernator al Deltei Dunării, afacere derulată înainte de paraşutarea sa politică în Consiliul de Administraţie al BNR. În momentul arestării sale la domiciliu, Olteanu şi-a înaintat demisia din boardul BNR. A rămas deci un loc liber în conducerea băncii centrale, mană cerească pentru adăpostirea confortabilă a unor politicieni. Dar atacurile mediatice nu s-au mulţumit cu Bogdan Olteanu şi asocierea numelui său cu banca centrală. Reflectoarele presei s-au fixat asupra guvernatorului Mugur Isărescu, acuzat că are un salariu mult prea mare pe care nu şi-l divulgă integral, pitulându-şi niscaiva sume considerabile. Sub presiunea mediatică intensificată de speculaţii, Isărescu şi-a dezvăluit veniturile, care sunt de patru ori mai mari decât cele ale preşedintelui ţării. Nu e nimic nou aici, deoarece presa ştia de vreo câţiva ani că salariul său lunar se apropie de 10.000 de euro. Noutatea a fost suma primită ca indemnizaţie pentru Consiliul de Administraţie, de 18.476 de lei. Totalul veniturilor salariale lunare ale guvernatorului BNR depăşeşte 13.600 de euro.
Pare mult şi aici se poate deschide o discuţie întreagă, care poate include puseuri de enervare ori de câte ori guvernatorul avertizează că ritmul de creştere a salariilor din România ar fi prea alert. Depinde însă cu ce-l comparăm. Deşi nu toţi şefii băncilor centrale îşi expun veniturile, cei care totuşi o fac au salarii și mai mari. De pildă, Mario Draghi, preşedintele Băncii Centrale Europene, are un venit salarial anual dublu faţă de Isărescu.
Desigur, putem să evocăm și cazul fostului guvernator al băncii centrale a Ungariei, András Simon, care a fost criticat în 2010 pe tema salariului său considerat imens şi apoi a fost debarcat. Cel care l-a atacat, György Matolcsy, la vremea respectivă ministrul Dezvoltării, un apropiat al premierului Viktor Orbán, a propus chiar un amendament la lege care să limiteze câştigul guvernatorului la zece salarii medii ungureşti. Matolcsy a ajuns apoi guvernator şi acum este în miezul unui scandal care a izbucnit în urma revelaţiei unor cheltuieli nesăbuite efectuate cu banii băncii centrale, care depăşesc un miliard de euro, bani mişcaţi prin nişte fundaţii.
La noi, BNR se laudă că a livrat Trezoreriei statului un profit de un miliard de lei în ultimii ani. Este desigur discutabil dacă BNR trebuie să facă profit, în loc să finanţeze cultura, de pildă, aşa cum procedau înaintaşii băncii. În chestiunea salariului însă, indiferent cine stă la cârma băncii centrale, trebuie să abandonăm ipocrizia. În fond, ce preferăm? Să plătim un salariu modest membrilor boardului BNR şi apoi să privim cum cade leul spasmodic, aşa cu 5% într-o zi de panică financiară, sub privirile îngrijorate ale bancherilor centrali? În general, salariile în banca centrală trebuie fie calibrate de aşa manieră încât să ferească angajaţii de ispite, care nu sunt mici şi nici inofensive pentru leul românesc, şi să menţină profesioniştii în BNR. După scandalul prăbuşirii FNI, Banca Mondială a recomandat, de altfel, ca salariile conducerii arbitrului pieţei de capital, pe vremea aceea Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare (CNVM), să fie majorate la nivelul pieţei, cu precizarea clară că veniturile mici, ipocrite, erau compensate de şpăgi mari, date pentru a nu bloca matrapazlâcurile. În esenţă, dacă vrem să avem liniştea că leul este protejat şi odată cu el sunt apărate şi buzunarele noastre, trebuie să acceptăm ideea că veniturile celor care-l gestionează trebuie să fie armonizate cu realitatea din celelalte bănci centrale ale lumii. Nu suntem mai cu moţ, nici mai serioşi sau mai cinstiţi decât alte neamuri. Iată exemplul unguresc: iei salariu mic, dar arunci miliardul prin cinci fundaţii, unele conduse de membrii familiei.
Dincolo de chestiunea dimensiunii salariilor din BNR, trebuie să observăm că instituţia este un punct de stabilitate în şi pentru economia românescă. Leul nu s-a prăbuşit dramatic sub valurile crizelor diverse care au răvăşit piețele financiare în ultima vreme, în vreme ce politicienii nu au avut vreodată o jenă să penalizeze sau să ignore performanţa în economie. Ce vrem, să zguduim şi acest pol de stabilitate? Nu-i greu şi poate nici imposibil. De fiecare dată, în an electoral, politicienii zgâlţâiau BNR. În 2004 au tăiat un an din mandat şi au forţat alegerea unui nou Consiliu de Administraţie, cu vreo şase luni înainte de termenul calculat aşa, în spiritul legii. A intrat atunci Florin Georgescu, a ieşi Mihai Bogza, care s-a adăpostit, elegant, la o bancă privată, ca preşedinte, probabil cu un salariu mai mare decât cel de viceguvernator. Şi istoria s-a repetat. Tot sub presiunea politicului, a plecat Cristian Popa, un excepţional profesionist, care acum, iată, câştigă mai bine şi trăieşte mai intens profesia la Banca Europeană de Investiţii. Ca atare, nu avem de ce să le plângem de milă şefilor din BNR, se vor descurca în orice situaţie. Trebuie însă să menţinem stabilitatea instituţiei, să-i respectăm independenţa şi uneori, la rigoare, discreţia.
