De același autor
Raportul privind cele 22 de companii de stat, alcătuit cu o rigoare rară în administrația românească de specialiștii din cabinetul vicepremierului Oana Gheorghiu, pune diagnostice fără menajamente și propune soluții alternative fără a aluneca în fantezii birocratice.
Documentul arată limpede că ineficiența nu este un accident, ci o politică publică discretă. TAROM, de exemplu, continuă să existe printr-o combinație de inerție instituțională și toleranță politică. Compania, altădată un simbol național, a devenit un experiment de supraviețuire în care pierderile sunt acoperite periodic, iar planurile de redresare s-au soldat cu un eșec falimentar. Raportul nu dramatizează; doar notează că momentul colapsului este foarte aproape.
Transportul feroviar oferă un alt exemplu de gestionare irațională. Trenurile circulă mai încet decât în perioada interbelică, infrastructura se degradează mai repede decât poate fi reparată, iar companiile feroviare par prinse într-un ciclu în care pierderile justifică lipsa investițiilor, iar lipsa investițiilor explică pierderile. Raportul nu propune soluții miraculoase, ci cere ceva esențial: disciplină managerială, investiții coerente și responsabilitate reală.
Portul Constanța, o mare oportunitate strategică a momentului, este prezentat ca un paradox: un nod logistic cu potențial regional, dar ineficient. De ce? Poate și pentru că în Portul Constanța funcționează rețele de corupție, investigate de DNA. În loc să profite de reconfigurarea rutelor comerciale și de contextul geopolitic, portul funcționează ca un conglomerat de interese fragmentate. Raportul nu acuză, nu moralizează: arată cum un avantaj strategic poate fi erodat de lipsa de coordonare și de influențe care nu au nimic de-a face cu economia.
Meritul documentului este că nu se limitează la inventarierea problemelor. El arată, cu o claritate aproape neobișnuită, că statul român a fost simultan absent și intruziv: absent în fața degradării financiare, intruziv în consiliile de administrație; absent în investiții, prezent în numiri interimare; absent în strategie, prezent în influențe informale.
Prezentarea raportului a impulsionat însă discursul protecționist și autosuficient al liderilor PSD. Care, deși nu au soluții inteligente pentru rezolvarea problemelor acute ale economiei românești, pe care tot partidul lor le-a creat, se opun instinctiv reformelor.
Sorin Grindeanu a anunțat că PSD va depune un proiect de lege pentru a interzice vânzarea acțiunilor la companiile de stat profitabile pentru o perioadă de doi ani. Argumentul este absolut neserios: „Să furi toată cămara, să vinzi tot ce e bun în țara asta sub pretextul reformei, astea sunt șobolănisme politice făcute pe furiș”.
N-a înțeles: nimeni nu vinde „cămara”. Cei responsabili și serioși din guvern încearcă să facă ordine în ea, să o aerisească. Opoziția față de listare, fără argumente economice, este expresia intereselor acelor politicieni care au folosit companiile statului ca pe o infrastructură financiară pe care o pot controla.
Din companiile profitabile statul extrage dividende, dar investește puțin, iar rezultatul este o stagnare previzibilă: infrastructură învechită, productivitate scăzută și pierderi mascate de bugete anuale optimiste.
Performanța nu contează, e opțională, iar responsabilitatea e difuză. În lipsa presiunii pieței, companiile devin instrumente politice, nu entități comerciale. Iar românii, deși „proprietari” în teorie, rămân în afara oricărui beneficiu direct. Listările la bursă ar da o șansă românilor să-și investească banii pentru un viitor în care pensiile ar putea fi înghețate de crize.
Listarea aduce beneficii atât companiilor, cât și bugetului statului și economiei în general. Listarea înseamnă transparență, pentru că raportările trimestriale și auditul independent nu pot fi negociate, disciplină, pentru că piața penalizează incompetența mai repede decât o face Curtea de Conturi, și capital, pentru că investițiile în energie și în bănci nu se finanțează miraculos, din micul buzunar politic.
Listarea la bursă introduce un element absent: disciplina. Investitorii cer transparență, guvernanță și rezultate. Capitalul privat nu finanțează ineficiența.
Guvernanța companiilor statului funcționează pe baza unei legislații care pare concepută pentru a nu produce efecte. Normele sunt vagi, indicatorii sunt decorativi, iar sancțiunile — inexistente. În absența consecințelor, companiile pot continua să piardă bani fără ca responsabilii să fie trași la răspundere. Dimpotrivă, au salarii nemeritate pentru că pregătesc falimentul.
Raportul nu este doar o radiografie, ci și un avertisment. Dacă doar 19 companii produc pierderi de peste 4 miliarde de lei, ce șoc vom avea când analiza va acoperi întregul portofoliu de aproape 1.500 de companii ale statului?
Vom înțelege de ce Guvernul nu poate finanța adecvat sănătatea, educația sau infrastructura și de ce presiunea pe buget face ca indexările sociale să devină un exercițiu de contorsionism fiscal.
Raportul celor 22 de întreprinderi publice este și o radiografie a oportunismului practicat de unii politicieni, beneficiari ai unui sistem construit pe favoruri și complicități, sintetizată, profetic, de Elias Canetti: „Libertatea de a eșua este păstrată ca un fel de lege supremă, care garantează scăparea la fiecare nouă conjunctură”.
