De același autor
Rețineți o zi importantă: vineri, 13 februarie. În istoria recentă, această dată, vineri 13, a fost, fatalmente, marcată de ghinion, e ca o profeție nefastă. Într-adevăr, era într-o vineri, 13 ianuarie 2012, când agenția Standard & Poor’s a secerat ratingul suveran pentru Franța, Italia și Spania, amplificând astfel intensitatea crizei datoriilor din zona euro. La București, agenția de evaluare Fitch și-a aruncat deja buzduganul cu avertismente privind raportul său de evaluare, care va fi publicat vineri, 13 februarie. Interesant este scepticismul experților de la Fitch în chestiunea reformelor care ar putea reduce deficitul și ar limita expansiunea unei datorii deja inconfortabile. Ce-i de făcut? Există o singură soluție: relansarea economiei prin listări la bursă, atragerea de investiții străine directe și accesarea masivă de fonduri europene.
Deocamdată, acest guvern de tranziție nu are o strategie menită să susțină creșterea economică, să corecteze pomenile costisitoare și să ridice nivelul de trai al populației.
După ce timp de mai mulți ani diverse guverne au respins sau au ignorat digitalizarea, acum coaliția a deschis un front extins al acestui exercițiu. În numele „transparenței fiscale” și al „echității în colectarea taxelor”, autorii de cărți, muzicienii, jurnaliștii independenți sau traducătorii vor fi obligați să emită facturi electronice prin sistemul RO e-Factura, exact ca o companie care livrează bunuri.
Așadar, actorii, scriitorii, pictorii, jurnaliștii independenți sau traducătorii fie învață contabilitate, fie plătesc serviciile unor profesioniști. Asta în teorie, deoarece în practică acești profesioniști vor fi descurajați și ori își vor reduce activitatea, ori vor accepta colaborări în afara spațiului fiscal. Cei mai eficienți vor alege să-și mute reședința fiscală în alte state. În toate aceste cazuri, efectul va fi contrar așteptărilor guvernului: baza de impozitare riscă să scadă, iar veniturile statului să se reducă. Există deci riscul ca țara să piardă talente, cum ar fi scriitori, designeri, traducători, artiști vizuali, care pot lucra ușor din alte jurisdicții europene. Mai ales că în alte state europene aceste grupuri profesionale nu sunt tratate ca prestatori comerciali, cu excese birocratice. De altfel, sistemul e–Factura este gândit pentru firme, antreprenori, nu pentru cei care au câștiguri ocazionale.
În Franța, Germania, Spania sau Italia, acești creatori sunt exceptați de la e–facturare, iar veniturile din drepturi de autor sunt tratate ca noncomerciale, pentru că autorul nu operează o afacere. În România însă, aceeași persoană e tratată ca furnizor B2B — cu obligații tehnice, termene și sancțiuni financiare.
Autorii francezi nu folosesc e–Factură decât dacă desfășoară și activitate economică independentă (PFA sau firmă), cum ar fi normal să se întâmple și în România.
În statele europene, creativitatea este protejată, însă Guvernul României o contabilizează. Această birocratizare a industriei culturale sfidează însăși esența fiscalizării digitale: e–Factura este gândită pentru prestări comerciale. Industria culturală funcționează diferit: veniturile sunt neregulate, drepturile pot fi cesionate o singură dată, iar valoarea adăugată e simbolică sau intelectuală.Aplicarea acelorași reguli pentru ambele lumi duce la ineficiență structurală, iar această măsură nu va fi altceva decât o taxă suplimentară indirectă pe activitatea creativă.
Doar că, în cazul lor, măsura închide un cerc al birocrației care amenință să sufoce una dintre puținele zone încă vii din societatea românească – cultura independentă. Argumentul oficial al Ministerului Finanțelor e simplu: trebuie urmărite toate veniturile, indiferent de formă. Numai că veniturile din drepturi de autor nu sunt venituri evazioniste, ci sume deja fiscalizate – prin reținere la sursă de către entități juridice perfect vizibile: edituri, televiziuni, ziare, case de producție, ONG-uri culturale. În esență, dacă va fi implementată, măsura nu va aduce venituri în plus la buget, dimpotrivă, va mări cheltuielile și, în final, va ostiliza exact categoriile profesionale țintite. Analizele arată că cele aproape 145.000 de persoane cu venituri din drepturi de autor câștigă aproximativ 7,5 miliarde de lei anual, iar statul colectează deja peste 1 miliard de lei prin impozite reținute.
Cum în jur de 5% din aceste venituri sunt nedeclarate, câștigul suplimentar obținut printr-o digitalizare ar fi de cel mult 60 de milioane de lei pe an – adică sub 0,03% din bugetul național. Cheltuielile Fiscului vor fi însă mult mai mari, iar efectul social al măsurii va fi negativ. Dincolo de cifre, costul real este cel uman și simbolic.Un artist sau un jurnalist nu produce doar venit, ci capital social și cultural. Când statul tratează actul de creație ca pe o livrare comercială, transmite un mesaj limpede: creativitatea e o marfă, nu o resursă a patrimoniului cultural. Într-o societate deja fragilă cultural, această abordare birocratică amplifică precaritatea și poate accelera dezangajarea civică, dacă digitalizarea fiscală devine o barieră culturală. Un autor descurajat fiscal e un autor mai puțin dispus să rămână în țară, iar o cultură care își pierde vocile independente poate distruge viitorul unui popor.
Dacă în bugetul pentru acest an se va menține măsura, atunci replica lui George W. Bush va fi extrem de actuală: „Este în mod clar un buget. Are multe cifre în el”. Dar și o tentativă de sufocare a politicii culturale prin birocrație cu randament fiscal aproape nul.
