Academia Română sau Academia RSR?

Au trecut deja câteva zile de la Apelul (8 februarie 2017) lansat în spaţiul public de membri ai Academiei Române, „instituţie identitară fundamentală, aflată de un se­col şi jumătate în serviciul Naţiunii Române“, aşa cum se menţionează în pre­am­bul. Într-un moment în ca­re tensiunea socială ajun­sese deja la cote ridicate, semnatarii textului şi-au ex­primat dorinţa de a le re­aminti „tuturor lo­cui­to­ri­lor acestui pământ“ câteva principii fundamentale pen­tru existenţa României, prin­cipii exprimate foarte clar încă din titlu: Identitate, Suveranitate şi Unitate Na­ţională. De asemenea, se menţiona, prin­tre altele, îngrijorarea faţă de „re­scrie­rea tendenţioasă, lacunară sau chiar mis­tificatoare a istoriei, denigrarea sim­bo­lurilor naţionale, subminarea valorilor şi instituţiilor fundamentale (...)“. „Să ne cinstim eroii, să fim la înălţimea lor (...)“, ne-au îndemnat semnatarii. Un de­mers cât se poate de patriotic.

Inainte totuşi să ne entuziasmăm, să citim, spre comparaţie, un alt text, mai puţin celebru: „(...) Astfel, pre­şedintele Italiei l-a întrebat pe am­basadorul României la Roma: Ce şi cum s-au întâmplat la dumneavoastră în ţară evenimentele care au condus la înlă­turarea lui Nicolae Ceauşescu? Am­ba­sa­dorul: Populaţia nemulţumită s-a revoltat, ceea ce a facilitat schimbarea şi în Ro­mâ­nia. Preşedintele Cossiga: Bine, bine, dar forţele de ordine ce au făcut? Am­ba­sa­do­rul: Nu au intervenit împotriva populaţiei, ale cărei nemulţumiri erau cunoscute ca fiind generalizate, deci justificate. Pre­şedintele Cossiga: Dar cine a dat forţelor de Securitate un astfel de ordin?! Am­basadorul: Chiar şeful Departamentului Securităţii Statului, ministru secretar de stat, generalul Iulian Vlad. Preşedintele Cossiga: Să-i ridicaţi o statuie!“.

Nu are, cred, sens să comentez enor­mi­tăţile conţinute de fragmentul de mai sus, fragment care face parte din cea mai re­centă producţie literară¹ a lui Aurel Ro­go­jan, fostul şef de cabinet şi veşnic slujitor loial al lui Iulian Vlad. Nici măcar faptul că nu se precizează cine era ambasadorul cu pricina al României² şi când anume ar fi susţinut el asemenea minciuni sfruntate în faţa preşedintelui italian nu are nea­părat relevanţă. La fel de irelevant este fap­tul că, cel mai probabil, Francesco Mau­rizio Cossiga (politician creştin-democrat) nu a visat vreodată că va fi folosit ca ar­gu­ment în favoarea „cultului“ lui Iulian Vlad. De altfel, sunt absolut sigur că ni­ciun om politic occidental sau de aiurea nu ar fi putut sugera vreodată să i se ri­dice o statuie fostului şef al Securităţii, în contextul în care era de notorietate că res­pectivul a fost condamnat explicit tocmai pentru re­pri­marea manifestanţilor an­ticomunişti din de­cem­brie 1989 şi nicidecum pen­tru că i-ar fi protejat. Do­vadă că mai multe sute de oameni au fost ucişi şi ră­niţi atunci. Ce să vezi, chiar de către Securitatea condusă de Iulian Vlad, acu­zat în proces public de „genocid“, dacă îşi mai aduce cineva aminte. Dacă ar fi fost judecat în zilele noastre, după ce legislaţia internă a fost în sfârşit actualizată, ar fi fost alături de Alexandru Vişinescu, ispăşind o pedeapsă pentru „crime împotriva umanităţii“. Ce­ea ce, în opinia mea, ar fi fost o sentinţă mult mai clară şi mai justă în raport cu natura faptelor sale. Şi nu mă refer doar la cele din decembrie 1989.

Pentru majoritatea celor care au urmărit în ultimii ani eforturile disperate ale foş­ti­lor ofiţeri de Securitate, în frunte cu fos­tul lor şef, Iulian Vlad, de a rescrie istoria odioasei instituţii pe care au servit-o şi a 50 de ani de comunism în general, genul acesta de mistificare neruşinată nu este ni­cio noutate. A devenit deja o obişnuinţă în spa­ţiul public şi asta pentru că presa scri­să şi televiziunile din România cur­tea­ză in­sistent astfel de personaje, trecând cu non­şalanţă peste gradul de credibilitate al afir­maţiilor acestora. La fel de incre­di­bilă e pre­luarea lor ca literă de lege de către aşa-zişi istorici, care pun umărul la răs­pân­direa „dezvăluirilor“ şi „mărtu­ri­si­ri­lor de culise“. Faptul că mai niciodată aces­­tea nu se bazează pe niciun fel de do­cument scris şi că „povestitorul“ trebuie crezut pe cuvânt nu pare să le deranjeze deontologia.

Ceea ce încearcă să demonstreze mai me­reu aceşti oameni şi armata lor de „prie­teni de drum“ este şi mai aberant. În opi­nia lor, Securitatea a fost un fel de ser­vi­ciu secret, la fel ca cele din zilele noastre. Se trage cu o tuşă groasă semnul egal în­tre o instituţie creată explicit pentru apă­rarea unui regim politic criminal şi ser­viciile secrete din zilele noastre, care apă­ră democraţia şi statul de drept. Nicio le­gă­tură cu faptul că prin teroarea exer­ci­tată de aceşti specialişti, care se prezintă cu tupeu ca fiind de intelligence, 23 de milioane de oameni au fost ţinuţi mulți ani la cheremul unui psihopat. Pe care ei, şi nimeni altcineva, l-au apărat până în ultimul moment. A existat totuşi, până de curând, o oarecare limită a acestei pro­pa­gande deşănţate. Anul trecut, mai precis în octombrie, ea a fost depăşită cu brio.

Imagine de la lansarea cărţii lui Aurel Rogojan la Timişoara, la filiala locală a Academiei Române.
Lângă autor (al patrulea din stânga) stă fostul şef al Securităţii, Iulian Vlad (foto: Adevărul)

Parcurgând până aici, sper cu răb­dare, textul de faţă, vă întrebaţi poate ce legătură este între Apelul din 8 februarie 2017 şi cartea lui Aurel Rogojan. Sim­plu. Ambele sunt legate de Academia Ro­mână. În ce fel? Dacă este inutil să insist asupra legăturii semnatarilor amintitului Apel cu „instituţia identitară fun­da­men­tală“ (chiar dacă între timp mai mulţi aca­demicieni s-au dezis, spre lauda lor, de respectiva iniţiativă, iar reprezentanţii ofi­ciali au anunţat că ea nu a reprezentat ni­ciodată o poziţie oficială şi au retras tex­tul de pe pagina oficială) este, în schimb, ne­ce­sar să vă amintesc un eveniment care a avut loc la Timişoara la 5 octombrie 2016.

În respectiva zi, în oraşul unde a început Re­voluţia Română (adică ceva „identitar fundamental“), în aula filialei locale a Aca­demiei Române (da, instituţia din care fac parte domnii cu „cinstirea eroilor“, în­grijoraţi de „rescrierea“ şi „mistificarea istoriei“ şi de „denigrarea simbolurilor naţionale“), a avut loc lansarea cărţii lui Aurel Rogajan din care v-am prezentat un citat. Şi trebuie să menţionez, asta ca să nu existe dubii, că restul „operei“ este un adevărat banchet al antieuropenismului, antidemocraţiei, naţionalismului de grotă şi al tuturor conspiraţiilor posibile, am­ba­lat într-o înfricoşătoare exaltare a fostei Se­curităţi. Şi, într-adevăr, cu statuia (din fericire, doar la figurat) lui Iulian Vlad, la sfârşit.

Graţie neobositului Marius Mioc, am putut accesa o scurtă relatare privind des­fă­şu­ra­rea „evenimentului“ şi o imagine cu afi­şul de prezentare. Pe care stăteau scrise ur­mătoarele cuvinte: „O stafie bântuie prin România. Stafia antipatriotismului deşănţat şi a trădării naţionale. Nimeni nu se uneşte într-o sfântă hăituială“. Tre­buie că îndemnul respectiv a fost citit cu atenţie de participanţi, pentru că, la puţin timp după lansarea de la Timişoara, unul dintre oaspeţii Academiei Române cu acea ocazie a luat problema în mâini proprii şi şi-a făcut publică nemulţumirea că „dulcele glonţ al patriei“ nu-l mai poate atinge pe un anume „trădător“. Nu am ştiinţă despre vreo reacţie a celor care îi cheamă astăzi pe intelecuali să fie „un exemplu de înţelepciune şi patriotism“. De asemenea, nu a existat vreo reacţie din partea SRI, instituţie sub pulpana căreia se ascund de multă vreme aceşti pen­sio­nari belicoşi, grupaţi în Asociaţia Ca­dre­lor în Rezervă şi Retragere. Bănuiesc că existenţa unei asociaţii a foştilor securişti şi a unei reviste (Vitralii. Lumini şi um­bre) care promovează deschis atacuri con­s­tante asupra tuturor principiilor de­mo­craţiei şi care exaltă cultul Securităţii nu este o problemă de siguranţă naţională. Atunci de ce vă mai chinuiţi degeaba să-i monitorizaţi pe foştii legionari şi grupările de extremă dreaptă? Că doar şi ei au susţinut şi încă susţin fix aceleaşi lucruri „patriotice“. Tot cu „dulcele glonţ“.

Utilă ar fi fost o reacţie din par­tea semnatarilor Apelului şi în cazul menţionatului eveniment de la Timişoara. Nu e ca şi cum nu l-ar fi observat nimeni. Pre­sa centrală a dedicat articole lungi acestei, ca să nu ne mai tot ferim, mişelii cu girul Academiei. Să susţii că Securitatea nu a tras asupra manifestanţilor în decembrie 1989 şi să o faci de la pupitrul forului su­prem al „instituţiei identitare fun­da­men­tale“ este de neegalat. Când te gân­deşti că au­torii, oameni condamnaţi pen­tru „ge­no­cid“, au fost păziţi de jandarmi şi însoţiţi de maşinile SRI şi că cei care au stat atunci în faţa gloanţelor au strigat „Aţi învins! Dar nu scuipaţi, gunoaie uma­ne, şi pe mor­mintele celor ucişi la Ti­mişoara!“, lu­crurile capătă o cu totul altă perspectivă.

Din această perspectivă trebuie să reali­zăm că, de la „înălţimea morală“ unde i-a ridicat ce s-a întâmplat în aula de la Timişoara, membrii semnatari ai Apelului au toată căderea să ne ceară tuturor să ne cinstim eroii şi să fim la înălţimea lor. De asemenea, au perfectă dreptate să facă apel la patriotismul nostru. //

Note

1. Aurel I. Rogojan, Factorul intern. România în spirala conspiraţiilor, Ed. Compania, 2016.

2. Este posibil să fie vorba despre Constantin Tudor, ambasador în Italia (1985-23 ianuarie 1990), acreditat şi în Malta, fost prim-secretar PCR la Dolj.