De același autor
Trăim într-o umbră a țării care acum o sută de ani își asuma curajos riscuri uriaşe pentru aducerea în interiorul granițelor naționale a tuturor românilor. Nu a mai rămas nimic din această realizare istorică. Am pierdut constant totul: teritorii, populație, inteligență și identitate. Probabil singurul lucru care merită sărbătorit este faptul că, de bine, de rău, avem încă o țară unde să ne amintim gloria de odinioară. Se putea infinit mai rău. Dar se putea și infinit mai bine. În lipsa ideilor şi a unor realizări concrete, festivismul debusolat al aniversării pune mare accent pe ideea abstractă de unitate. Suntem împreună, se spune. Uniți. Oare?
Realitatea arată radical altceva. Societatea românească, oricum tradițional scindată între o minoritate reformistă și prooccidentală și o majoritate conservatoare și nostalgică a autoritarismului, este astăzi mai divizată decât oricând. Un război zilnic al tuturor împotriva tuturor, dus în condiții de maximă înverșunare și cu o dorință nebună de a-l desființa până la aneantizare pe „dușman“. Căci „dușmanul“, ni se spune, este pretutindeni, dar mai ales este „înăuntru“. O cetate asediată. Paranoia, fricile, conspiraționismul și ura bântuie libere la ore de maximă audienţă. Dar este această situație rezultatul nerezolvării în timp a diferențelor culturale, sociale, economice și identitare sau poate fi vorba despre o divizare indusă de factori externi? Mai simplu. Nu ne suportăm pentru că suntem incapabili să o facem sau pentru că cineva ne aruncă în mod intenționat pe unii împotriva altora? Pentru că există şi această a doua variantă. Instrumentalizarea fricii și a urii, transformarea lor în program politic și divizarea societăţii ca mijloc de obținere și păstrare a puterii.
Începutul aparține fără îndoială instalării comunismului, dar rezultatul nu este exclusiv datorat lui. Mult mai sigur, ceea ce trăim astăzi a început de la „păcatul originar“, de la modul în care a fost așezată societatea românească la căderea regimului Ceaușescu.
Ieșiți buimăciți din comunism, cu frustrări și frici dobândite în 50 de ani de experiment social, românii au fost ușor de manipulat. Asemeni unor copii pe care îi sperii constant cu acelaşi monstru căruia îi schimbi doar înfăţişarea. Noua putere a mers la sigur și a mizat, pentru a obţine şi apoi pentru a păstra puterea, pe ură. A apăsat butoanele corecte şi a obținut răspunsul instant. Pavlovian. A urmat, logic, calea bătătorită: asmuțirea conflictelor etnice și mineriadele. Descătușarea și dirijarea urii provenite din frică. A mers ceas.
Născut din scenariul FSN-ist și principal moștenitor al acestui mod de a face politică, PSD-ul lui Liviu Dragnea a dus tradiția mai departe, cu rafinamentele și îmbunătățirile timpurilor noastre. De la câștigarea alegerilor, partidul de la putere nu a făcut nimic altceva decât să construiască sistematic conspirații, să alimenteze fricile populației și să inducă noi şi noi motive de ură reciprocă. Un adevărat Partid Socialist al Dezbinării. Scopul? Păstrarea puterii și salvarea grupului mafiot al lui Liviu Dragnea de la răspunderea penală.
Sfătuit de abilii săi consilieri israelieni, care au o lungă experiență internațională în campanii cu accent pe specularea emoțională a sentimentelor negative ale electoratului, PSD a jucat de la bun început cartea învrăjbirii. Îmbrăcați în costume populare și zâmbind din afișe cu motive naționale, liderii partidului ne-au asigurat de la bun început că ei sunt „mândri că sunt români“. Și dacă ei sunt românii „cei mândri“, cum sunt ceilalți, care li se opun? Cei care nu sunt mândri, evident. Și neromâni, din moment ce nu sunt mândri de apartenența lor. Puțin naţionalism, puțin antieuropenism și multă construcție pe resentimente, frici şi frustrare. Rezultatul? Victorie în alegeri.
Dar nu se puteau opri aici. A urmat, așa cum stă bine unei politici a urii, victimizarea și apoi producerea „dușmanului“. La nici câteva săptămâni după câștigarea alegerilor, Liviu Dragnea era deja o victimă a „statului paralel“, a justiției, a lui Soros, a multinaționalelor și în general „a străinilor care nu vor să ne fie bine“. Liderul PSD perora cu fiecare ocazie despre un dușman invizibil. „Nu ne lasă să aducem românilor bunăstare.“ Cine, de ce, cum? Nu a contat. Singurul lucru care a contat a fost repetarea obsesivă a ideii că există o mare conspirație care ne vrea răul. Nu lui Liviu Dragnea. Nouă tuturor. Odată stabilită tema, ni s-au furnizat şi numele „dușmanilor“.
Evoluția a fost ascendentă și impulsionată de creşterea disperării lui Liviu Dragnea. Au apărut „asasinii plătiți“, „loviturile de stat“, „manifestanții drogați“, totul într-o spirală paranoidă, care a antrenat partidul, instituţiile statului şi în final întreaga ţară. Fără nicio limită. Astăzi, încolțit din toate părțile, Liviu Dragnea a aruncat în luptă ultima carte a urii, ultimul as pe care îl ținea în mânecă: așa-zisul referendum privind definirea familiei. De fapt, pretextul perfect pentru aprinderea unor frici iraţionale, care privesc esenţa resentimentelor și fobiilor românilor. Reacţia a fost cea scontată. Ura a ţâşnit din toate părţile, ca dintr-o oală sub presiune.
Astfel, în anul Centenarului Unirii, românii se pregătesc să se înfrunte unii cu alții într-o bătălie apărută din neant, care nu are niciun sens și care nu va avea niciun învingător, ci doar învinşi. Singurul profitor real este Liviu Dragnea, care mai câștigă puţin timp. Timp de care are nevoie pentru o ultimă strategie salvatoare.
Pentru asta el este dispus să ne împingă să ne urâm între noi mulți ani de acum încolo. Problema este că noi părem incapabili să nu o facem.
