„Delirul revendicativ” al domnului Solomon

„Delirul revendicativ” al domnului Solomon

            Sunt sigur, domnule Solomon că până la ora asta ați înțeles măcar că ați scăpat ieftin. Ia să fi făcut aşa ceva în România dinainte de 1989! Vă luau cu fulgi cu tot. Să vii cu un „act artistic” la o manifestare organizată de conducerea superioară de partid și de stat și să tulburi sărbători ale entuziasmului național „strâns unit în jurul..”? Păi nu vă ridicau imediat? Pe vremea aia nu orbecăiau după motive de reţinere. „Boala” dumneavoastră se numea pe atunci „delir revendicativ” şi dacă vă aducea la spital Securitatea cu diagnosticul respectiv  (că ei erau şi psihiatri, bineînţeles) să ştiţi că medicii nu prea stăteau la discuţii. „Delir revendicativ”, internare imediată la un loc cu cei care chiar aveau probleme psihice (la ăia violenţi, ca să vă şi sperie puţin), şocuri electrice şi neuroleptice până vă lecuiau. Apoi trecerea în evidenţă. Și dacă vă treceau în evidenţă, la revedere. Din asta nu se mai ieşea. Ceauşescu era obsedat de cei care se trezeau să spună că lucrurile nu sunt chiar aşa de frumoase în patria noastră socialistă. Îl enervau aşa de tare, că prin 1970 a dat direcţia de rezolvare a acestor „cazuri”, când a spus clar în Scânteia că „doar nebunii nu văd realizările socialismului”. Se ştie că noi nu mai aveam voie (tot din cauza occidentalilor, care, ca să ne împrumute bani, ne băgaseră pe gât diverse convenţii cu aiureli, ca de exemplu respectarea drepturilor omului) să avem deţinuţi politici. Alt motiv să-i urâm pentru „amestecul în treburile noastre interne”.

Spre deosebire de zilele noastre, cei cu „delir revendicativ” nu prea apucau  să se apropie de locul unde urmau să aibă loc scenele entuziasmului popular. Erau, datorită trecerii în amintitele evidenţe, săltați de acasă, sau de la locul de muncă cu câteva zile înainte, băgați în dube și depuși la spitalele psihiatrice din teritoriu. Se lucra organizat. Acolo nu prea se deranja nimeni să le facă forme de internare. Li se servea un tratament standard cu tranchilizante și neuroleptice și stăteau cuminți (pe unii îi legau de pat) până ce se terminau evenimentele. Se mai întâmpla ca doctorii, plictisiți și ei de atâtea internări festive (că erau multe într-un an), să nu se mai obosească să-i sedeze, considerând probabil că oricum strică orzul pe gâște, și îi lăsau să urle până se săturau. Îi mai auzeau localnicii strigând că sunt internați împotriva voinței lor și că sunt deținuți politici, dar după o vreme s-au obișnuit și ei. Niște nebuni, săracii de ei.

Abia după ce Securitatea constata că totul a mers ca pe roate și că „nebunii” nu au umbrit veselia patriotică, erau lăsați să plece, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. „Boala” de care sufereau se lecuia ca prin farmec, o dovadă de netăgăduit a performanțelor la care ajunsese psihiatria în perioada comunistă. Bine, până la următoarea vizită de stat a vreunui demnitar străin, până la următorul 23 august, 1 mai, congres, referendum pentru dezarmare, alegere, vizită de lucru etc. De obicei,  „delirul” recidiva automat, după listă.

Vă imaginaţi ce noroc aţi avut că experiența dumneavoastră nu seamănă deloc cu cele din vremurile negre și de mult apuse! Ce noroc că astăzi trăiţi într-o țară democratică, europeană, civilizată, care s-a dezbărat de asemenea practici reprobabile! Ce noroc că astăzi protestatarii nu mai sunt arestați de pe stradă și internați la psihiatrie! Câtă grijă se manifestă, inclusiv față de inadaptații, care neasimilând în mod corect realitatea se pun involuntar în pericol! Ce pas înainte pe calea respectării drepturilor omului!

Am remarcat că o parte a comentatorilor pățaniei dumneavoastră, oameni cu o judecată echilibrată și care în orice situație manifestă un atât de necesar spirit critic, au atras deja atenția asupra pericolului ca reacția autorităților să fie în mod greșit comparată cu ceea ce se întâmpla în perioada comunistă. Ei au observat cu justețe că, spre deosebire de modul în care se produceau abuzurile mai sus amintite, dumneavoastră ați fost săltat de jandarmi (nu de miliţieni), interogat de polițiști (nu de securişti) şi abia apoi condus în cel mai democratic mod la psihiatrie. Unde, total diferit de practicile reprobabile de altă dată, vi s-a comunicat că veți fi internat, nu pentru că aveți nu știu ce „tulburări”, ci pentru a nu fi tentat să vă întoarceți la locul protestului. Apoi, după ce totuși ați benificiat de clemență și ați fost eliberat, soției dumneavoastră i s-a sugerat să vă supravegheze ca nu cumva să o luați de capăt. Măcar până se termină „agitația de la Patriarhie”. După aceea, se înțelege, n-aveți decât să vă tăiați cât poftiți, atât timp cât o faceţi acasă şi nu ne mai faceți de rușine în fața distinșilor oaspeți. Sau n-am înţeles eu exact sensul intervenţiei psihiatrice profesioniste la care aţi fost supus?

Deosebirile sunt atât de evidente, încât mă întreb cine altcineva în afara unor alţi „neadaptaţi” ar mai putea susține o asemenea comparație. Ca să nu mai zic că în conformitate cu ultimele descoperiri istorice promovate de domnul Șerban Nicolae jandarmii care v-au săltat nu au nici o legătură cu tradiţia trupelor de securitate (care nici nu au existat, de fapt), ci sunt descendenţii direcţi ai jandarmilor regalişti, care au supravieţuit confruntărilor sângeroase cu partizanii (de fapt oameni care se ascundeau prin munţi de plăcere) instigați de criminalul Churchill să ne şubrezească sistemul de apărare naţională. Pe care prietenii noştri adevăraţi, Stalin şi Armata Roşie nu mai ştiau cum să-l întărească.

Totuşi nu vă pot imputa necunoaşterea adevăratei noastre istorii naţionale, din moment ce cu toţii am fost prinşi cu temele nefăcute de aceste ultime revelaţii. Ceea ce e cu adevărat grav este că nu ați înțeles că întreaga operațiune de care vă plângeţi nu a avut alt scop decât salvarea vieții dumneavoastră și prevenirea unor acte necugetate care izvorau din profunda incapacitate de a înțelege în mod corect realitatea şi normalitatea. Și care este normalitatea?

Păi normalitatea este reprezentată, evident, de faptul că la București a fost invitat pentru a participa la ceremoniile de comemorare dedicate apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului  Patriarhul Kiril al Moscovei. Ce vi se pare în neregulă ? Ce poate fi mai potrivit decât să inviți un fost KGB-ist să-i plângă pe persecutații politici ai epocii comuniste? Poate doar să-l fi invitat și pe şeful lui ierarhic, cel mai vajnic apărător al ortodoxiei de pretutindeni, și anume Vladimir Putin. Care în ultima vreme plânge imediat ce aude ceva despre victimele comunismului. Doar că el consideră respectivele crime un fel de hobby ciudat al lui Stalin, în vreme ce ideologia comunistă nici nu ar fi permis aşa ceva. De, fiecare cu explicaţia lui.

Cred însă că obtuzitatea autorităților noastre seculare ar fi împiedicat acest demers firesc. Prostiile alea cu NATO, Uniunea Europeană etc. A trebuit să ne mulțumim cu locotenentul său (bine, general, dacă e să ne luăm după vârstă), dar efortul a meritat. Am spus „fost”? Scuze. Dacă e să-l cităm pe amintitul mentor al lui Kiril „nu există așa ceva, ca un fost KGB-ist”. Cum „nu există aşa ceva, ca un fost securist”.

Și câte nu avem în comun? Am aflat că împărtășim, pe lângă profunda simpatie pentru victimele pe care le-am produs împreună (înțeleg că greco-catolicii de exemplu, încă nu au realizat că de fapt ce li s-a întâmplat în perioada comunistă era spre binele lor şi i-a „tămăduit” definitiv) și o nețărmurită ostilitate față de „Occidentul decadent”. Pe care ne-am angajat să-l combatem prin toate mijloacele disponibile, astfel încât el să nu ne mai tot amenințe cu ieşirea din Evul Mediu. Evul Mediu în privinţa dogmelor şi a raportării la credincioşi, că altfel să ştiţi că apreciem la unison un X-Classe de bun gust şi un telefon cu acces la Internet. De asemenea, am observat că suntem de acord că nu este suficient să băgăm trecutul sub preș, ci mult mai frumos este să-l rescriem. Dacă KGB-ul și Securitatea au putut, de ce să n-o facă și Bisericile noastre surori? Și uite așa am aflat că Justinian Marina nu a fost nicidecum „Patriarhul Roșu”, ci un aprig opozant al regimului comunist, că preoții legionari care umblau cu pistolul la brâu să omoare „niscai’ jidani” sunt acum „sfinții închisorilor”, doar pentru că i-au arestat comuniștii, că nici vorba de colaborare între Biserică și Securitate. Povești. Și vom mai afla, sunt absolut convins, încă multe altele, căci atunci când s-a apucat şi ea de rescris istoria, Biserica ortodoxă a făcut-o cu sute de penițe, care se mişcă la unison.

Ce să mai vorbim despre toată chestia transparentă legată de propaganda putinistă și de punctele gratis marcate de aceasta în inimile credincioşilor noştri? Dar despre faptul că în acest mod s-au deschis larg ușile celui mai insidios instrument de influență și manipulare pe care l-a avut vreodată la dispoziție Moscova?

Ei, având în vedere toate acestea, cum să te duci dumneata pe Dealul Patriarhiei și să te tai la mână cu pozele lui Dragnea, Putin, Kiril și Daniel atârnate de gât? Păi pur și simplu nu se face. Ce vă băgaţi în planurile noastre de viitor și ne stricaţi nouă frumuseţe de reconciliere? Nu puteaţi să staţi mai într-un colț așa, să nu vă vadă nimeni, și din când în când să scandaţi ceva neinteligibil? Așa fac oamenii civilizați și normali la cap. Sau făceaţi un documentar, ceva. Veneam şi noi la lansare, aplaudam, eventual vă lăudam şi apoi puteam să plângem împreună. Dar aşa…

Dar nu vă neliniştiţi. Ne ştiţi doar. O să facem tot ce ne stă în putere să ne prefacem că nu am înţeles despre ce era vorba în protestul dumneavoastră. O să ne concetrăm să discutăm despre sinucidere, mutilarea în public, limitele actului artistic, dacă e normal să te tai la mână şi până unde, ce aveţi dumneavoastră cu ortodoxia şi, nu în ultimul rând, despre originile dumneavoastră evreieşti care vă fac din start un neavenit. Orice, orice, în afară de a discuta despre adevărata problemă pe care ne-aţi aruncat-o în faţă, prin gestul extrem pe care l-aţi făcut.

A, încă ceva. Să știți că, până la urmă, în ciuda gestului de curaj al medicului care refuzat inițial internarea, Vasile Parschiv nu a scăpat și tot la psihiatrie a ajuns. L-au dus la alt spital, la Voila, unde au găsit alt medic. Iar acesta a fost mai mult decât dispus să semneze internarea cu diagnosticul de „psihoză delirant revendicativă”.