Marele Jaf - vârful aisbergului?

„Marele Jaf“, numele sub care este cu­nos­cută astăzi povestea celui mai spectaculos hold-up din perioada comunistă a Ro­mâ­niei, este încă departe de a-şi fi descoperit toate secretele. Tenebroasele sale cir­cum­stanţe generează în continuare numeroase dispute concentrate în special asupra mo­ti­vaţiilor care i-au determinat pe membrii „bandei lui Ioanid“ să recurgă la un ase­menea gest extrem. În stadiul actual al cer­cetărilor, nu s-a conturat o concluzie cer­tă şi care să concilieze toate punctele de vedere asupra acestei chestiuni. O schimbare de perspectivă asupra poveştii şi o privire din prisma contextului în care s-a desfăşurat nu poate dăuna.

„Problema evreiască“

Povestea „Marelui Jaf“ nu începe la ora 06.30 în ziua de 28 iulie 1959, ora la care membrii bandei se întrunesc în casa so­ţilor Sevianu pentru a-şi pune în aplicare planul, ci tot într-o dimineaţă de iulie, din anul 1958, la Londra.

În acea zi, în biroul rezidenţei Direcţiei de Informaţii Externe a Securităţii din ca­pitala Marii Britanii a intrat un personaj al cărui nume va fi rostit, în mai puţin de câteva luni, cu speranţă, de sute de mii de evrei din România. „Negustorul de evrei“ sau „Salvatorul nostru“, apelativ pe care îl foloseau, după caz, autorităţile ro­mâ­neşti sau evreii români şi sub care urma să devină cunoscut lumii întregi, se nu­mea Henry Jakober. Nici el, nici căpitanul Gheorghe Marcu (nume de serviciu „Pa­velescu Dorin“) nu intuiau că întâlnirea lor, în cadrul căreia urmau să fie puse la punct detaliile unei tranzacţii cu animale, avea să producă cea mai mare operaţiune de vânzare de oameni din istoria modernă a umanităţii. Dar aceasta nu s-ar fi putut desfăşura niciodată, dacă nu ar fi existat situaţia specială în care se găsea co­mu­nitatea evreiască din România.

Ar fi imposibil de analizat în câteva rân­duri atitudinea autorităţilor româneşti fa­ţă de evrei în epoca postbelică. Trebuie spus, însă, că ea se înscria mai curând pe linia unui antisemitism voalat decât pe cea a unei bunăvoinţe exagerate. Ar­gu­mentul că mulţi dintre demnitarii co­mu­nişti şi o parte din personalul aparatului central al partidului şi Securităţii aveau ori­gini evreieşti, iar aceasta ar constitui o dovadă a unei atitudinii favorizante este o manipulare grosolană. Poziţia privilegiată a acestor personaje se datora în primul rând fidelităţii faţă de cauza comunistă, obedienţei necondiţionate faţă de zeităţile panteonului stalinist, unor merite per­so­nale în lupta din ilegalitate sau unor ne­cesităţi ale momentului (nevoia de cadre specializate), şi nu originii lor etnice. În termeni simpli, evreii din vârful ierarhiei politice, din partid sau Securitate erau, în­tr-o formă răsturnată a celebrei formule a lui Lucreţiu Pătraşcanu, „întâi comunişti, apoi evrei“. Cazul Ana Pauker este mai mult decât relevant.

Cât despre protecţia specială de care s-ar fi bucurat comunitatea evreiască în epocă, este suficient să amintim că penitenciarele din RPR erau populate și de „sionişti“, „agenţi ai iudeo-masoneriei“ şi ai „im­pe­rialismului american“, „sabotori ai eco­nomiei“ şi „deţinători ilegali de devize“. Tot evrei şi ei.

De fapt, pentru autorităţile comuniste, „pro­blema evreiască“ era „o chestiune ne­rezolvată“, pe care o moşteniseră din pe­rioada interbelică şi cea a regimului An­tonescu. Oscilau între nevoile imediate ale unui regim în plin efort de consolidare, ne­voi care implicau utilizarea abilităţilor or­ganizatorice şi economice ale comu­nităţii evreieşti sau exploatarea propa­gan­distică a „antifascismului“ şi ostilitatea faţă de spiritul lor internaţionalist, faţă de capacităţile lor intelectuale, faţă de blo­carea funcţiilor importante pentru ro­mâ­nii neaoşi şi dorinţa de a scăpa de aceşti cetăţeni incomozi. De aici provine şi abor­darea confuză şi contradictorie a celei mai importante probleme care-i privea pe evreii din România în acea perioadă: Aliyah.

Acord pentru emigrare în masă

În anul 1958, situaţia devine explozivă. Du­pă ce deciseseră în cerc restrâns, încă din 1956, curăţirea aparatului de stat de „ele­mentele naţionaliste“ (ceea ce a dus treptat la îndepărtarea a numeroşi evrei din structurile de conducere pe con­si­de­rente exclusiv etnice), liderii comunişti ro­mâni au făcut un pas surprinzător. După o şedinţă a Biroului Politic al PMR din 31 mai 1958, în care s-a discutat situaţia a peste 37.000 de cereri de emigrare depuse de evrei, Gheorghiu-Dej, încurajat se pa­re de Hruşciov (care avea o motivaţie pro­prie legată de imensele problemele eco­no­mice ale URSS pe care încerca cu dis­pe­rare să le rezolve), şi-a dat acordul pentru începerea emigrării în masă, dar treptată, a evreilor români.

Gestul nu era primul de acest fel, dar era fără precedent prin amploarea care i s-a acordat de către autorităţi: practic, evreii care doreau să plece erau îndemnaţi pu­blic să o facă, prin anunţuri oficiale, şi di­rijaţi să se înscrie pe liste. Se părea că, în sfârşit, autorităţile române erau decise să re­zolve radical problema emigrării. Fără să se întrebe asupra motivaţiei acestei bruş­te amabilităţi, aproximativ 130.000 de evrei au depus cereri oficiale de plecare din RPR, hotărâţi să nu rateze şansa ne­aşteptată.

Dezvrăjirea

Şocul a venit la scurt timp, în februarie 1959, când au fost anunţaţi că se vor sista plecările definitiv, iar cererile de emigrare vor fi anulate. Această răzgândire abruptă a fost motivată de „lezarea sentimentelor liderilor comunişti“, care s-ar fi simţit „jig­niţi“ de numărul mare de evrei care do­reau să plece din România. Mult mai pro­babil, având în vedere originile ches­tiunii şi dezvoltările ulterioare, această mică stratagemă a avut şi alte obiective: de a estima valoarea aproximativă a „măr­fii de vânzare“ (pentru operaţiunea în pli­nă desfăşurare cu Jakober) şi de a avea o evidenţă a celor care urmează să fie tre­cuţi pe lista neagră şi îndepărtaţi din mun­cile de răspundere. A urmat un val de arestări, concedieri, retrogradări şi exclu­deri pentru „sionişti“.

Efectul asupra comunităţii evreieşti a fost devastator şi decizia a fost interpretată în rândurile acesteia ca momentul de de­clan­şare a unei prigoane a autorităţilor. Eu­fo­ria iniţială a fost înlocuită de teamă şi apoi de disperare.

În acest context, marcat de o puternică psihoză a unei iminente catastrofe care urma să se producă pentru toţi evreii din RPR, eroii noştri (banda Ioanid), care în acea perioadă erau în căutarea a unei vieţi noi şi a unui nou ideal şi care plănuiau şi ei să plece din ţară, au îmbrăţişat deschis lupta pentru Aliyah. Aceşti oameni, a că­ror biografie era dincolo de orice dubii ex­cepţională şi care tocmai trecuseră prin etapa dezvrăjirii de comunism, au primit cadou „un nou ţel“ şi s-au „re-ra­di­ca­lizat“.

Ce modalitate mai bună de spălare a ră­tăcirii comuniste decât aceea de a te re­inventa în postura de erou sionist? Ce cauză era mai nobilă în ochii comunităţii evreieşti, pe al cărui sprijin mizau în even­tualitatea plecării, decât aceea de a-ţi aju­ta compatrioţii prigoniţi? Ce afront mai ma­re la adresa autorităţilor decât un jaf armat? Ce ameninţare mai directă decât aceea de a răpi sau ucide un membru al CC al PMR? Ce răzbunare mai dulce decât să-ţi procuri banii pentru cumpărarea plecării chiar de la cei care o con­diţionaseră astfel?

Au vrut membrii „bandei lui Ioanid“ să arate că, dacă evreii nu vor fi lăsaţi să ple­ce, sunt în stare să ameninţe ordinea so­cială din RPR? A fost „Marele Jaf“ gândit de autorii lui şi ca o operaţiune de tero­rism politic? Au fost ei provocaţi de „ata­curile antisemite“, aşa cum au susţinut în timpul anchetei?

Poate că nu vom afla răspunsurile la aces­te întrebări, dar pentru o discuţie onestă asu­pra subiectului ele merită investigate.