De același autor
Acum patru ani, când era dezvăluită fapta lui Victor Ponta, societatea românească a fixat pe agenda publică un cuvânt: plagiatul, asociat cu doctoratul. Era vorba de prim-ministrul român.
Cel care a anulat primul verdict de plagiat, dat de CNATDCU, și a desființat emitentul era ministru. Liviu Pop. El există și acum.
Cea care s-a luptat atunci și după, cu o energie demnă de alte cauze, pentru a acoperi fapta, dar și pentru a deturna Legea educației, a fost ministru al Educației. Ecaterina Andronescu. Ea există și acum.
Cel care a coordonat lucrarea de doctorat în cauză era ministru, chiar prim-ministrul. Adrian Năstase. El există și acum.
Cel care a vrut să legifereze renunțarea la titlul de doctor (ceva de nemaiauzit!) era ministrul Educației. Sorin Câmpeanu. El există și acum.
Au fost și alți miniștri, precum Remus Pricopie, sau parlamentari care s-au coalizat în a-l proteja pe Victor Ponta. Ei există și acum.
Cei și cele care au semnat procesele verbale, referatele care au permis ca teza să fie validată erau profesori universitari.
Sporul de 15%, acordat celui care are titlul de doctor, a fost primit de atunci. Titlul permite ocuparea unei funcții didactice sau, de pildă, intrarea în barou.
Câtă muncă, câtă energie au depus toți și toate pentru a apăra un pontorat! Rușinos, și pe bani publici.
Pontoratul sau doctoratul pontat, după numele ilustrului său realizator, e o realitate care îl precede pe acesta. Sunt oameni care au pontat că au făcut un doctorat. Pontoratul este un sindrom al complicității academice care a favorizat impostura științifică. Nu e întâmplător că, la nici trei ani după revelarea pontoratului, tulpina virusului furtului și înșelăciunii apare modificată „genetic“ în închisori din România unde deținuți de „vază“ publică lucrări „științifice“, cu complicitatea unui lanț întreg: o verigă a sa este a universitarilor care au recomandat „capacitatea“ acelor deținuți de a elabora lucrări științifice. La pușcărie. După decredibilizarea doctoratului, prin pontorat, a venit rândul științei să fie umilită prin prevederi discriminatorii în mediul penitenciar. Există mediu științific favorabil în detenție pentru a face lucrări științifice? Atunci, dacă da, de ce nu același lucru și pentru un pictor, un muzician? Artele nu merită asta? Numai știința? (Să mai citim o dată eseul lui C.P. Snow, The Two Cultures.)
Complicitatea aceasta a fost favorizată, în unele domenii de cercetare, și de nivelul scăzut sau birocratic fără substanță al standardelor academice. Sau de neimpunerea lor. Vechiul CNATDCU are de dat socoteală pentru calitatea scăzută a acestor standarde, de pildă, pentru domeniul teatru și nu numai. Experții cunosc realitatea. Unii dintre ei, ca și unii șefi de misiune ARACIS, nu doresc standarde care să asigure competitivitatea, seamănă aceleași „semințe“ slabe genetic, din care vor ieși doctorate, acreditări ale unor specializări cu totul anemice, cu care nu ai ce face în lumea de azi. Pontoratul a inspirat și menținut, prin complicitate, nivele scăzute de performanță. Universități slabe sau mediocre există în continuare. Ele „produc“ studenți... ce fel de studenți? Ce valoare au diplomele acelea, ce știu să facă, să gândească acei studenți după absolvire? Pontoratul e mizeria intelectual-morală care a devenit pat germinativ în lumea academică și care a sporit neîncrederea în oferta academică. De fapt, a mărit neparticiparea la aceasta.
Doctoratul pontat e o realitate care există mai de mult. Nu e corect să îi fie puse în seamă d-lui Ponta, dincolo de imaturitatea sa etică, toate relele procesului doctoral de la noi. Dar, asemenea godzilei care, în civilizația urbană, apare când nu te-aștepți dintr-un adânc mâlos, plagiatul său, prin magnitudinea impactului datorat funcției sale publice, a atras atenția asupra complicității uman-instituționale din învățământul superior. Asupra unui mâl gros. Și a speriat. Complicitatea aceasta a făcut și mai face încă posibile involuția academică, stagnarea.
Petru Comarnescu scria în 1933 despre ce l-ar caracteriza pe student în „cetatea universitară“: „... mai mult simţ social, ştiinţa de a coopera şi a-i înţelege pe ceilalţi oricât de diferiţi ar fi ei, precum şi dorinţa de a promova în faţa judecăţii celorlalţi caracterul său moral şi abilitatea sa intelectuală şi fizică“.
Pontoratul e, prin comparație, o altă planetă. Planeta celor vioi care, chiar dacă s-ar lovi de conștiință și de morală ziua în amiaza mare, nu ar ști ce sunt. S-ar duce să se spele de „jegul“ impactului.
Birocrația și inflația academică omoară, adesea, cel mai bun lucru pe care l-ar putea realiza studenții noștri: potențialul lor, care nu e încurajat să-și descopere limita. Iar pontoratul a contribuit la aceasta. Complicitatea sau ignoranța, dar, mai rău, lipsa construcției etice și integre în sfera publică au permis o involuție rapidă altoită peste modernizări pe care le înghițim pe nemestecate. Ele dezvoltă, în continuare, impostura ca sindrom al lipsei autorității dată de competență și de abilități de comunicare în domeniul științific, didactic respectiv.
Cu ce îi ajutăm pe acești studenți și studente? Ce urme lăsăm în acești studenți? Cum facem să își dea seama că e vorba despre ei și despre ele, despre faptul că au ceva bun de dat acestei lumi?
În mod clar, însă, nu cu pontorate, imposturi și complicități. Dar problema nu sunt cei educați, ci educatorii care ar trebui să reacționeze împotriva celor care legiferează în continuare cultura pontoratului.