Dezolarea lui Liviu Dragnea

Pare să simtă că nu mai are control  deplin asupra  situației.  Și nu e vorba despre cea din partid. Acolo, încă îl are. Cel puțin, acest lucru i s-a dovedit la Congresul extraordinar al PSD din martie, organizat, oficial, pentru votarea eșalonului doi din partid, dar de fapt, pentru reconfirmarea propriei sale puteri în partid. „Vreți să mai fiu în continuare președintele vostru?”, a întrebat Liviu Dragnea, la finalul unui discurs pe care l-a ținut în fața a 4000 de membri de partid aduși la Sala Palatului, din toată țara. „Daaaaa!”, a strigat mulțimea la unison. Apoi, marea de oameni, magnetizată, s-a ridicat  în picioare, aplaudându-l frenetic. Și consfințindu-i astfel controlul în partid – a rămas președintele PSD și, în plus, cu un eșalon doi obedient –, dar și în Parlament, și în Guvern, unde deține controlul, prin oamenii săi devotați.

Liviu Dragnea pare, însă, că nu mai are control asupra propriei sale situații judiciare. Are deja o condamnare cu suspendare și este în așteptarea celei de a doua sentințe, de care depinde libertatea sa pe următorii ani. Și atunci a fost nevoie de o demonstrație de forță, de putere, de o dovadă că are lucrurile sub control, că e în postura celui care generează războaie, punându-i pe alții în poziție defensivă. Demonstrațiile acestea nu au întotdeauna finalul pe care se mizează.

Într-o zi de septembrie a anului 2014, PSD arăta poporului un Victor Ponta ovaționat de aproape 70.000 de oameni, pe Arena Națională, într-o acțiune grandioasă care îi era dedicată. O acțiune ce marca lansarea candidaturii sale pentru Președinție și, totodată, aniversarea acestuia. O acțiune faraonică al cătrei cost a fost estimat la două milioane de euro. Era vremea în care baronimea îi închina şi recita ode, fiind văzut ca o “galaxie română în devenire”. Visul frumos s-a terminat trei luni mai târziu, în decembrie 2014, printr-o înfrângere în fața lui Klaus Iohannis.

Într-o seară de iunie 2018, trebuia să vedem un Liviu Dragnea ovaționat de sute de mii de oameni. La un miting împotriva abuzurilor „statului paralel”, a căror victimă – dacă nu li s-a spus direct, li s-a inoculat – este Liviu Dragnea. De fapt, împotriva Justiției și serviciilor de informații, pe care nu le controlează. S-a apelat acum la aceeași mantră pe care liderii PSD o folosiseră și în Rezoluția din noiembrie 2017, care a fost doar o încercare de manipulare în masă. Al cărei efect scontat pare să fi fost, pe de o parte, o tentativă de victimizare, de martirizare a lui Liviu Dragnea, iar pe de alta, de scuză faţă de rateurile pe care Puterea le dădea în actul de guvernare, faţă de incapacitatea acesteia de a pune în practică toate promisiunile făcute în campania electorală. Şi, cum se ştie că cea mai eficientă manipulare este aceea în care adevărul e amestecat cu minciuna, staff-ul PSD a luat bucăţele de adevăr (adică, indicii privind existenţa unor reţele informale ce funcţionează în interiorul unor instituţii ale statului, unele, în numele interesului naţional, despre care s-a tot vorbit în spaţiul public) şi a brodat minciuni în jurul lor, aşa ajungând la falsa concluzie că “statul paralel” boicotează puterea politică, legitim constituită prin alegeri. Asta, deşi nu este probată existenţa vreunei astfel de entităţi abstracte care să funcţioneze dincolo de instituţii ale statului, a unei instituţii a statului angrenată în ansamblul ei în astfel de acţiuni.

Tema a fost reluată acum. S-a dovedit, însă, că nu stârnește prea mult interes nici în rândul membrilor PSD – cei mai mulți dintre ei, probabil, nu ar fi putut nici defini „statul paralel”, în timp ce altora nu le era clar nici de ce sunt în piață –, așa că numărul aplaudacilor la ordin nu a fost cel scontat. Cu câteva zile înainte de miting, secretarul general adjunct al PSD, Codrin Ştefănescu, anunța o prezență între 400.000 şi 600.000 de oameni. În cererea de autorizare pentru miting, anunța Gabriela Firea, numărul estimat scăzuse la 220.000 - 250.000 de persoane. În piață, însă, au ajuns sub 150.000 de oameni, din  cei aproape 550.000 de membri, câți avea PSD în toamna anului trecut. La o acțiune care pe cei mai mulți nu îi interesa, la care au venit obligați. Se vedea pe fețele lor, din atitudinea lor: nu au rezonat cu mesajele liderilor lor de la tribună, nu au cântat imnul național, cum se stabilise, de lanternele care le-au fost cerute de la centru și care trebuiau aprinse la finalul protestului și-au adus aminte doar câțiva, iar la ora 22 fix s-au grăbit să părăsească piața, lăsându-și de izbeliște liderul, înconjurat de protestatari #rezist, care l-au apostrofat pentru munții de gunoaie lăsați în urma. Un Liviu Dragnea palid, obosit, dezamăgit.

Nu salvase aparențele nici baia de mulțime de la începutul protestului pe care, în drum spre tribună, Liviu Dragnea o făcuse, strângând mâini și zâmbind forțat, în timp ce în fundal se auzeau ovații și acordurile Odei bucuriei. Momentul mi-a amintit de o secvență de la congresul PSD din 2013, când Adrian Năstase fusese întâmpinat ca o figură mesianică. În timp ce din difuzoare răsuna, și atunci, Oda bucuriei, sala s-a ridicat în picioare şi l-a aplaudat frenetic. Se întâmpla la scurt timp după eliberarea lui din penitenciar, în urma primei condamnări, și cu puțin timp înainte de pronunțarea sentinței în a doilea dosar. O situație asemănătoare cu cea în care se află dl Dragnea, acum: cu o condamnare, cu suspendare, și în așteptarea sentinței definitive într-un al doilea dosar penal. Sentință de care poate depinde libertatea sa pe următorii ani și care i-ar putea rezerva ieșirea definitivă din scenă, asemenea lui Adrian Năstase.