„Majestate, nu pleca...“

 „Trăiască Regele!“. De ce idealizăm și astăzi interbelicul? Pentru că noi, generația noastră, nu fuseserăm învățați să urâm (ca d-l Iliescu... Ca d-l Vișinescu... de fapt, aparținând și ei generației noastre!).

Pe Marele Voievod Mihai de Alba Iulia, devenit la un sfârșit de vacanță Regele Mihai I, îl văzusem prima oară la Sinaia, în locul de unde pornea drumul spre Cumpătul (unde locuiam noi, la rude). Eram cu fratele meu, și el mi-a atras atenția că, la pompa de benzină existentă acolo pe-atunci, alimentându-și mașina, era El. Fără suită, fără vâlvă.

Pe urmă a început războiul. Bombardamentele asupra Bucureștiului: 4 aprilie 1944. Am fost „evacuați“ (sau „dispersați“, cum se mai spunea pe-atunci) la Periș, împreună cu Secția de Chirurgie de la Spitalul Colentina, unde lucra tata. După fiecare bombardament, tata se întorcea la București ca să trieze răniții și să organizeze evacuarea lor la spitalul din Periș. Odată l-am însoțit și noi, copiii, cu mama. Pe drum luaserăm un soldat care se îndrepta spre Capitală pe jos. Nemții aveau un post de radio, Ilse Zwo, care se putea prinde și la noi, și prin care anunțau din timp când bombardiere (anglo-americane) pătrundeau în spațiul nostru aerian și încotro se îndreptau. Îl ascultam regulat când eram în mașină. La un moment dat, în sensul opus (direcția spre Sinaia), am văzut o mașină oprită și lângă ea Regele în uniformă militară, cu un alt ofițer lângă el, privind cerul. Tata, și el în uniformă, s-a dus să-i salute și să le spună ce tocmai auziserăm de la Ilse Zwo. Au stat de vorbă câteva minute, după care tata s-a întors și ne-am continuat drumul. L-a întrebat pe soldatul care ne însoțea: „Ai văzut cu cine am vorbit adineauri?“. Când a aflat, acesta aproape că s-a ridicat în picioare în mașină, în poziție de drepți, și a salutat... spre hazul nostru, al copiilor.

Se încheiase armistițiul. Veniseră rușii, ieșiseră la iveală comuniștii (cu ura lor de clasă cu tot). Situația era din ce în ce mai sumbră. Majestatea Sa Regele li se opunea cât putea (greva regală, de exemplu). Noi căutam să-i dovedim solidaritatea noastră. Duminica, la schimbarea gărzii, ne adunam în Piața Palatului: „La Palat, la Palat, toată lumea la Palat“ se auzea pe străzi. Uneori apărea Regele la balcon. Urale. Alteori trecea cu mașina printre noi, prudent, spre str. Franklin. La 8 noiembrie 1945 comuniștii au tras prima dată în populația pașnică. Dar noi încă mai aveam o speranță: Regele era la post! Iar la toamnă (la primăvară, la cealaltă toamnă, la cealaltă primăvară) vor veni americanii!

A venit 30 decembrie 1947. Am scris odată: „Atunci, România și-a pierdut identitatea. Din Regatul României devenise Republica Populară Română. Până și substantivul propriu devenise adjectiv...“ „Tată, ce înseamnă popular?, a întrebat un copil, în tramvai. Adică, urât?“.

Și au început arestările, deportările, colectivizarea, naționalizarea, hăituirea partizanilor din munți, exterminarea elitelor. Și ne-a cuprins Ceața cea mare. O ceață groasă, înecăcioasă, fetidă. Și nesfârșită.

De Anul Nou auzeam vocea Regelui. Atâta știam, că există undeva, că se gândește la noi, că-l arde dorul de noi.

Și iar mai trecea un an, și au trecut peste noi mai mult de patru decenii, și credeam că nimic nu se va mai schimba vreodată.

Dar a venit decembrie ’89. Și am prins aripi. Chiar și eu, deși îmi trecuse aproape viața, deși îmi muriseră toți ai mei, am prins aripi. Am primit burse și invitații, am lucrat și mai mult, mi s-au oferit onoruri, am călătorit cât nu visasem vreodată. Și credeam că totul mai este încă posibil.

Într-un elan, i-am scris Majestății Sale. Nu îndrăzneam să-mi doresc nimic, nu așteptam, doar speram că, vreodată, poate... Și mai voiam să știe El că suntem încă aici, că am supraviețuit, că îl așteptăm. Am primit un răspuns care mi s-a părut, mie, încurajator.

Iar după miraculosul Paști 1992 parcă scuturaserăm zgura de pe noi: am îndrăznit să-i cer o audiență.

Am povestit altădată prin ce peripeții am trecut până să ajung la Versoix. Și cât de memorabilă a fost ziua aceea. De fapt, ce fusese memorabil se petrecuse cu mine: m-am simțit plutind în altă sferă, într-o atmosferă cu aer rarefiat și pur, față în față cu Demnitatea, Modestia, Dârzenia, Regalitatea, față în față cu un Om care suferise mai mult decât noi, fiindcă fusese singur în suferința lui, chiar dacă înconjurat. Înfruntând singur trista noastră Istorie glorioasă.

Nu mai știu prea bine ce i-am spus în cele 70 de minute cât a durat audiența și am trăit în altă lume. Parcă am cutezat să-i dau un sfat, parcă i-am făcut o propunere. Știu însă că asculta cu atenție.

Au mai urmat alte episoade, din nou rușinoase și umilitoare, cu urmăriri pe autostradă și îmbarcări forțate într-un avion militar. Am fost umiliți și rușinați alături de El.

Apoi asperitățile s-au atenuat (cu ce preț?).

Odată a venit la Uniunea Scriitorilor (Casa Monteoru), cred că la o întâlnire cu Centrul PEN. Noi așteptam sus, iar când a început să urce scările, am început și noi, spontan, să cântăm „Trăiască Regele“.

De vreo două ori, atunci, în primele timpuri, am fost invitată la Palatul Elisabeta. (Odată, șoferul de taxi m-a întrebat: „Dar ce este aici, doamnă?“. Când i-am spus, l-am simțit cum parcă a luat și el poziția de drepți, ca bietul nostru soldățel din timpul războiului.) După aceea am fost, pesemne, ștearsă de pe listă, pentru că nu am mai primit niciodată vreun semn. Dar nimic nu va putea șterge din amintirea mea cum a fost acea zi memorabilă.

Drum bun spre Împărăția Domnului, Majestate, și odihniți în pacea pe care ați binemeritat-o. Dar fiți încredințat că undeva, într-un colț de memorie, va dăinui Efigia Majestății Voastre, a celui care a pus binele Țării, pe care jurase să o slujească, mai presus decât propria sa ființă.