Blocajul palestinian

Facem, într-o relativă uitare – datorată crizelor și alegerilor din Europa – zece luni de la începutul tragediei care a lovit mai întâi Israelul și apoi Palestina. Atacuri și crime de o cruzime inimaginabilă în secolul al XXI-lea, care au determinat o replică de o anvergură rară chiar pentru acea regiune măcinată de războaie, au readus problema conflictului palestinian în actualitate. Tensiunea dintre cele două comunități aflate pe teritoriul statului Israel și în zonele ocupate de acesta în urma războaielor din 1948, 1967 și 1973 are în spate o lungă istorie. E greu de spus unde începe aceasta.

Putem să-i fixăm începutul, așa cum se face îndeobște, cu declarația lordului Balfour (pe atunci, înalt funcționar al Ministerului de Externe englez) din 1917 către baronul Lionel de Rothschild referitoare la disponibilitatea Guvernului Majestății Sale cu privire la crearea unui „cămin național evreiesc” pe teritoriul Palestinei (care, peste puțin timp, la finele Primului Război Mondial, va intra sub mandat britanic). După 1918, emigrația evreiască în Palestina a început să schimbe datele demografice ale zonei și să stârnească reactivitatea populației autohtone. Putem să mergem mai departe, în lunga perioadă otomană, în care populația musulmană a fost singura care a avut drepturi depline, în vreme ce evreii, având o altă credință decât majoritatea, au fost doar tolerați și – ocazional – reprimați. Sau ne putem duce până în Antichitate, când în urma războaielor cu Roma – mai ales al celui de-al doilea – împăratul Hadrian expulzează populația iudaică de pe pământurile ei istorice. La fel de bine, putem coborî până în preistorie, când triburile lui Israel se așază în Canaan, ducând cu ele o nouă credință (a zeului tată, transcendent) care intră în conflict cu credințele htoniene ale Zeiței-Mamă, practicate de autohtoni.

Poate că nu e clar care e relevanța unei istorii atât de lungi. Dar ea e adusă mereu în actualitate de tensiunea din Orientul Mijlociu pentru care trecutul – tot trecutul – e expresia aceleiași confruntări: aceea dintre două credințe, două moduri de-a trăi și două viziuni ale lumii. Oricât am încerca să includem conflictul israelo-palestinian în categoriile cunoscute (rivalități etnice, de frontieră, insurecții de eliberare etc.), el le debordează pe toate. Și aceasta, dintr-o rațiune simplă: fondul lui ultim e acela al unui război religios. Iar un război religios este – în esența lui – un război total, dat fiind că credința nu acceptă compromisuri. Ar trebui să avem în minte acest lucru atunci când vorbim de „soluția diplomatică” a războiului care se poartă acum în Fâșia Gaza. Și, evident, s-ar cuveni să înțelegem de ce Vladimir Putin – cu susținerea Bisericii Ortodoxe Ruse – își proclamă războiul ca fiind unul „civilizațional”: al (adevăratei) credințe împotriva unei lumi care și-a pierdut busola spirituală. Războaiele religioase sunt războaie totale pentru că, desfășurate în perspectiva eternității, ele traversează istoria fără a se istoriciza, adică fără a se opri. Din perspectiva credințelor tari, războiul e un soi de „revenire a aceluiași” până la victoria finală.

La un moment dat, în anii ’90, părea că și palestinienii (lui Yasser Arafat – ieșit din socialismul arab), și israelienii (lui Itzhak Rabin – el însuși venind din stânga spectrului politic iudaic) pot negocia pe terenul politic, și aici e posibil un acord. Din păcate, n-a fost să fie. Arafat a refuzat oferta israeliană de după acordurile de la Oslo, Rabin a fost asasinat (de un extremist evreu), a venit la putere Ariel Sharon și a început a Doua Intifada, Gaza – din care au fost retrași colonii israelieni – a căzut pradă Hamasului și politica Statului Israel e (de mai bine de un deceniu) pe mâinile lui Benjamin Netanyahu. Hamasul este – în siajul Fraților Musulmani de la care se revendică – o mișcare politico-religioasă și ideologia ei e una radicală: distrugerea Israelului. În ceea ce-l privește, Netanyahu, în pierdere de credit – după o prea lungă guvernare –, a ajuns să se sprijine pe elementele ultrareligioase și milenariste ale spectrului politic israelian.

Să nu uităm, razia lui Yahya Sinwar a fost posibilă, între altele, tocmai datorită faptului că primul-ministru al Israelului a retras o parte din armată (și, în mod particular, blindatele) pentru a o (le) reloca în Cisiordania, unde aveau misiunea de a proteja coloniștii ce ocupă mereu câte o bucată de teritoriu palestinian. Pentru aliații politici ai lui Netanyahu – Itamar Ben-Gvir și Bezalel Smotrich – nu poate fi vorba de crearea unui stat palestinian. Viziunea lor e aceea a Marelui Israel și ei consideră că misiunea lor e aceea de a termina ceea ce a început David Ben Gurion; în speță, a consfinți suveranitatea Israelului asupra întregului teritoriu care – în 1948 – ar fi trebuit să alcătuiască statul condus atât de evrei, cât și de palestinieni și care, după aceea, s-a împărțit în administrații separate. Numai că aceasta presupune – evident – o politică de purificare etnică, pe care coloniștii (mulți dintre ei, cu afilieri ultraortodoxe) o realizează pas cu pas.

Mai mult sau mai puțin, acțiunea lui Benjamin Netanyahu din Gaza e deliberată și miza lui e aceea de-a determina un exod palestinian (o a doua Nakba – similară celei consecvente Primului Război arabo-israelian). Problema e aceea că locuitorii fâșiei nu au unde se duce, dat fiind că singura frontieră (alta decât cea cu Israelul) e, în sud, cu Egiptul. Or, președintele Al Sisi nu-și dorește pe teritoriul statului său o populație masivă (care trebuie întreținută) înrudită cu Frații Musulmani (reprimați în Egipt) și care – dezrădăcinată fiind – e instabilă și dispusă la acțiuni extreme. De partea cealaltă, în Cisiordania, colonizarea continuă (chiar zilele acestea) cu noi anexări de teritorii care – în mod deliberat – nu vor fi ultimele. Ceea ce revendică, din ce în ce mai manifest, guvernul de la Tel Aviv este faptul că, după atentatele de la 7 octombrie, nu mai e posibilă o coabitare a populațiilor israeliană și palestiniană în cadrul unui teritoriu comun. De cealaltă parte, Hamasul (și Iranul) consideră Statul Israel lipsit de legitimitate, fapt care atrage necesitatea distrugerii lui și proclamarea Marii Palestine „from the River to the Sea” (de la Iordan la Marea Mediterană).

După 10 luni de război, 90% din infrastructura Gazei distrusă și aproape 40.000 de victime, Benjamin Netanyahu nu și-a atins niciun obiectiv: creierul raziei, Yahya Sinwar, e liber (și, mai mult, e un factor de decizie în orice negocieri cu Israelul), prizonierii evrei – exceptând patru dintre ei – nu au fost eliberați de armată, ci doar ca urmare a negocierilor și, cu toate distrugerile, Hamasul încă poate lansa rachete către partea israeliană. Premierul de la Tel Aviv înțelege bine că a înceta acum ostilitățile înseamnă a-i permite lui Sinwar să se proclame învingător și să demonstreze – întregii lumi arabe – că prețul, oricât de mare, merită plătit pentru a ajunge la victorie. De partea cealaltă, liderul militar al Hamasului nu are nicio ieșire: trebuie să continue războiul și acest lucru – pentru a avea o șansă cât de mică – înseamnă a accentua la maximum suferința locuitorilor din Gaza, cu speranța că paroxismul acesteia va inflexa măcar unele țări arabe și va determina o schimbare de orientare în opinia publică occidentală.

Netanyahu mizează, indubitabil, pe alegerea lui Trump la Casa Albă și pe sprijinul – politic, în primul rând, dar și militar – pe care i l-ar furniza acesta. Yahya Sinwar va trebui să accepte alegerea unui președinte mai moderat în Iran (ceea ce n-ar fi exclus să-l împingă spre forme de terorism radicale, în parteneriat cu rebelii houthi sau cu cine știe ce grupuri se vor mai profila la orizont). În fine, n-ar fi exclus să încerce provocarea unei sciziuni – și, dacă o va permite contextul, a unei fitna (război civil) – în Islam pe tema susținerii pentru Palestina. Țările care ignoră problema, plătind o compensație pentru populația din Gaza (sau pentru Autoritatea Palestiniană), și preferă afacerile cu Occidentul, cu Statele Unite și, finalmente, cu Israelul riscă să fie stigmatizate ca „apostate”, iar cele care se angajează în jihad, ca „fidele”. Dacă reușește să forțeze situația înainte de venirea lui Trump la Casa Albă, e dificil de văzut cum va reuși acesta din urmă, cu toate talentele lui de negociator, să aplaneze conflictul intern al lumii arabe.

Un ultim cuvânt, despre milioanele de locuitori ai Gazei: aceștia sunt – pentru Sinwar – adevărații ostatici, care pot fi sacrificați fără număr pentru a agita spiritele în Occident. Pentru Netanyahu sunt dușmani, care trebuie evacuați de pe teritoriul marelui Israel. Cu alte cuvinte, sunt prinși între liderul lor, care-i vede drept carne de tun și pioni ai unui „mare plan”, și țara de care depind, care nu-i vrea și face totul pentru a-i alunga. Sunt, literalmente, niște paria ai lumii moderne, care trăiesc sub cer deschis și sub o ploaie de rachete și de bombe. Firește că disperarea îi va împinge pe mulți la terorism, alimentând bazinul lui Yahya Sinwar și confirmând verdictele lui Benjamin Netanyahu.

Ce e aici? O situație similară Ucrainei sub agresiunea rusă sau populației uigure sub presiunea Beijingului, în care voința unui om (în cazul Gazei, a doi oameni) decide viața a milioane? Dacă e așa, atunci e contrariul democrației și e o problemă pentru democrațiile din toată lumea. Sau faptul că războaiele religioase nu duc decât la catastrofe apocaliptice? În definitiv, Europa s-a pacificat – la Westfalia – după aproape un secol și jumătate de violență dezlănțuită în numele credinței. Și ieșirea din spirala violenței a fost posibilă doar datorită secularizării – adică renunțării la ideea de a soluționa religios conflictele și, implicit, de a crede că religia are ultimul cuvânt. Poate marea invenție a modernității europene nu au fost capitalismul și prosperitatea, ci secularizarea.