Cadrele înțelegerii

Cu toții avem senzația că, în ultimii 10 (sau măcar 5) ani s-a pierdut ceva. Nu trebuie să fii nostalgic pentru a realiza că mișcarea lumii ne-a făcut să lăsăm în urmă ceva care – nu prea îndepărtat în timp – era de domeniul evidenței. Poate că prima noastră tentație ar fi aceea de-a spune că s-a pierdut ceva și de-a numi acel ceva căruia astăzi îi ducem dorul. Pentru unii, sunt „Eugeniile” copilăriei, cele în care-și înțepeneau dinții, dar care – văzute de azi, după supraabundența consumului de masă – par a fi avut un gust cu totul aparte. Pentru alții, e mai mult: o anumită siguranță a vieții, care-i dădea fiecăruia ceva din candoarea unui copil care face mereu doar ceea ce trebuie și-n care, făcând cu toții ceea ce trebuie, nimeni nu ieșea din decor. Sau o anumită încredere că va fi mai bine, că încercările ce ne sunt date vor rămâne înapoia noastră și viitorul ne va surâde fiecăruia. E ceva greu de definit, asemenea timpului ce trece, care s-a dus și nu mai pare a reveni. Nu e un lucru sau altul dinlăuntrul lumii acesteia, căci – dacă ar fi așa ceva – l-am putea azi recrea cu o tehnologie mult mai bună.

 Ceea ce s-a pierdut nu e în afara noastră, ca un obiect sau o idee ce a circulat cândva, ci e ceva legat în chip indisolubil de noi: e vorba de cadrul nostru de înțelegere a lumii. O generație deja vârstnică l-a avut format în anii ’60 – ’70, atunci când a intrat în viață și ideologia momentului îi spunea că suntem în cea mai plenară etapă a dezvoltării României, că ne așteaptă mai binele pe care îl producem cu toții, că realizarea trece prin școlarizare și profesionalizare, și toți avem un loc în noua societate (loc de muncă și loc de trai în apartamentul repartizat de stat). Ieșiți din sărăcia ruralului și din convulsiile violente ale instaurării comunismului, oamenii asta voiau să audă. Promisiunea mai binelui supravegheat de stat era cea care-i motiva și-i ținea pe orbita puterii mai strâns decât ar fi putut-o face forța aparatului represiv. Însă, de la un moment dat – în mod clar de la jumătatea anilor ’80 –, era cert că între promisiuni și realitate se cască o prăpastie tot mai adâncă. Iar locul speranței în viitor a fost luat de grija de fiecare zi.

 Când lucrurile s-au schimbat, în decembrie 1989, speranța a revenit în viețile noastre: în definitiv, Ceaușescu și mizeria ultimilor săi ani au fost un accident de parcurs. Odată trecut, reveneam cu toții pe făgașul speranțelor: acum nimic nu ne mai putea limita dorințele și aspirațiile. Anii ’90 au avut două mari marote: prosperitatea, care ni se părea inevitabilă (într-o lume liberă și productivă) și securitatea (sau siguranța, deopotrivă la scara individului și la cea a statului) pe care o garanta democrația și „noua ordine internațională”. Cu toții păream a fi intrat în „cea mai bună dintre lumile posibile” și tot ceea ce ne rămânea era să muncim pentru a realiza ceea ce ne‑am propus. În definitiv, până și diferențele dintre noi se subsumau acestui parcurs ascendent pe care – atunci – nimeni nu-l punea sub semnul întrebării. Politica, cu toate „meandrele” ei, avea ca scop doar stabilirea căii celei mai eficiente prin care puteam ajunge la nivelul așteptărilor noastre. Și, când păream a fi mai aproape ca niciodată, s-a-ntâmplat ceva și am pierdut cursa. Ce s-a întâmplat?

 În 1990, tuturor ni se părea că vestigiile comunismului, decrepite și sclerozate, sunt sortite dispariției. China – lui Deng Xiaoping – părea a fi ales modernitatea occidentală și, spre deosebire de Rusia postsovietică, se apropia de ea încercând să evite seismele interioare. Coreea de Nord și Cuba lui Fidel Castro ni se păreau a fi lumi excentrice, animate de un pitoresc al violenței. Congoul / Zairul lui Mobutu și Etiopia lui Mengistu, rămase orfane după dispariția URSS, se schimbau și ele cu viteză. După 35 de ani, suntem nevoiți să constatăm că autoritarismul (de coloratură socialistă sau nu) e la putere în China, în Vietnam, în Cuba, în Coreea și – în varianta reciclată naționalist – în Rusia. Între timp, a ocupat Eritreea și Venezuela, iar Mozambicul abia a scăpat de el. Ceea ce noi am numit „prăbușirea comunismului” a fost un fenomen eminamente european; comunismul din afara Europei a supraviețuit marelui șoc de la finele secolului al XX-lea.

 Supraviețuirea lui pune o problemă foarte serioasă: dacă încă avem țări comuniste, dacă în ele autoritarismul se consolidează și le permite să joace ca actori pe marea scenă a lumii, atunci înseamnă că formula lor de guvernare – oricât de execrabilă ni se pare ea nouă – e una (cum se spune acum) rezilientă. Dacă ne uităm mai aproape, în peisajul Europei – a cărei structură asociativă ne-a fost vreme de trei decenii idealul –, vedem mai curând o ruină a statelor, incapabile de-a se guverna și a se mobiliza împreună în marile proiecte menite a marca unitatea continentului. Putem să-i reproșăm oricâte președintelui Trump, însă el e atent mai ales la această configurație: speranța că-i vedem duși pe cei răi s-a dovedit o iluzie pioasă, iar cea de-a începe un război la scară mare cu ei nu pare a fi de actualitate. Astfel că peisajul politic – la scară globală – e mult mai puțin optimist decât atunci când am ieșit din comunism. Ideea e aceea că va trebui să compunem și cu o Chină imperială, și cu o Rusie prinsă în ciclurile ei de agresivitate și de criză internă, și cu micii refuznici care nu vor să dispară. Marea promisiune că democrația cuplată cu capitalismul e viitorul inevitabil al omenirii și libertatea asociată prosperității individului e mult mai puțin sigură decât acum 35 de ani.

 Cel puțin pentru noi, aici, în Est, adevăratul sens al istoriei – și la scară individuală, și la scară colectivă – l-a reprezentat trecerea de la sărăcie la prosperitate. Cu sincopele și cu violența care l-au caracterizat, secolul al XX-lea a făcut câte ceva în această direcție. Rămânea ca secolul al XXI-lea să-i împlinească promisiunile. Numai că, abia descoperind prosperitatea, suntem – în mod straniu – mai curând nemulțumiți de ea. Mai înainte de toate, pentru că nu e așa cum ne-am fi așteptat; nu am ajuns s-o asimilăm și să ne comportăm la nivelul ei urban și civic. Mai curând, a venit peste noi ca o inflație ce a adunat lucruri, proprietăți, conturi, drumuri, de așa manieră, că ne-a bulversat nu doar lumea, ci și habitudinile fiecăruia. Banii au devenit un soi de mecanică a unei existențe care nu mai are alte orizonturi. Nu ne-am împlinit îmbogățindu-ne, ci – mai curând – ne-am pierdut. În mod cert, ne-am pierdut unii de alții, dar, tot mai mult, ne pierdem și pe noi înșine în ceea ce altădată se numea alienare. Ca toți copiii săraci, ne-am imaginat că, dacă vom avea mai mult, vom ști ce să facem cu acest surplus. Și tot ca ei, odată ce-l avem, nu ne creăm un viitor, ci căutăm obstinat să ne reparăm trecutul.

 Prosperitatea a mai adus o problemă, la scară mare și – firește – și în lumea noastră: aceea a distanței, ce crește mereu, între cei săraci și cei bogați. Promisiunea anilor ’90 era aceea a reducerii ecartului dintre extremele sociale și coagularea unei „clase de mijloc” puternice, capabilă de acțiune publică și având disponibilitatea pentru așa ceva. Or, ceea ce vedem e mai curând contrariul: pe de-o parte, o infimă franjă de superbogați care sunt conectați la resursele statului (pe care-l susțin, mai mult sau mai puțin la vedere), pe de alta, o mare masă de „oameni ai muncii” care pot câștiga decent, cu condiția de a-și investi tot timpul în activitățile productive. Astfel că spațiul public, în loc de-a se extinde, s-a îngustat, reducându-se la pătura superioară care – din ce în ce mai mult – se pretinde a fi de drept epistemic (doar ei știu să conducă), dacă nu încearcă chiar legitimarea de drept divin. Cetățeanul „obișnuit” își trăiește existența în ping-pongul automat al unei munci abru­tizante, ce alternează cu vacanțele „de lux” ale turismului globalizat.

 Nu în ultimul rând, prosperitatea aceasta ni se pare a fi de pacotilă: ne dăm cu toții seama că „uzina lumii”, China, e responsabilă – în bună măsură – pentru aglomerarea lucrurilor de tot soiul, pe care le cumpărăm mereu, cu riscul de-a ne strivi. Lucrurile acestea sunt mai multe, însă mai puțin valoroase și (cel mai adesea) mai puțin trainice. Ele au umplut spațiile altădată deschise – și dedicate întâlnirii – cu mase tot mai amorfe de obiecte pe care, cu o anumită periodicitate, le evacuăm la tomberon. Atunci când părinții noștri se imaginau prosperi, ei își închipuiau bogăția ca pe-o condiție a stabilității; noi am descoperit consumul, care nu e nimic altceva decât o fugă – din ce în ce mai rapidă – pe conveierul care poartă lucrurile manufacturate de la producători spre coșul de gunoi. După 35 de ani, ne vine să spunem, asemenea lui Luther (atunci când Reforma a luat-o razna): „Nu asta am vrut!”. Noi – români, polonezi, francezi, americani – ne-am dorit o lume în care să trăim bine. Adică uman, bucurându-ne de ceea ce viața ne oferă, împărtășind bucuria cu ceilalți semeni ai noștri, având disponibilitatea de-a ne deschide unii către alții și răgazul de a ne cunoaște pe noi înșine și unii pe alții. În locul tuturor acestora, am intrat într-un timp tulbure, în care cei ce-au stăruit în rele au ajuns modele de rezistență și în care fiecare e tot mai închis în singurătatea datoriilor și a visurilor lui. Ridicăm ochii din ce în ce mai puțin către lume și către ceilalți și-i coborâm tot mai mult în ecrane. Ceea ce părea a fi real s-a virtualizat puțin câte puțin, asemenea vieților noastre care s-au rătăcit în labirintul lui „ar fi putut să fie”.