Ce-am făcut în 36 de ani? Am construit feudalismul

Adică un feudalism omniprezent, care ocupă cele mai mici nișe ale vieții sociale (de la scara de bloc la ghișeul din administrația firmei) și care funcționează – peste tot – după aceleași reguli. Feudalism înseamnă, la nivelul cel mai simplu, existența a două clase umane (care tind să devină două specii umane): cei care au toate drepturile și cei care au toate obligațiile. Lucrurile sunt foarte vizibile în ceea ce privește felul în care partidele politice se raportează la populație, dar fenomenul e identic în ceea ce privește orice instituție a țării. Oricine are o putere instituțională – oricât de mică și nesemnificativă ar fi ea – are două atribute majore: capacitatea de-a profita de pe urma poziției sale și pe aceea de a-i trata ca pe animale pe cei care-i vin la ușă. Acesta e cel mai patent produs a 36 de ani de libertate și democrație în România.

Dacă există un cuvânt pe care românul să nu-l poată înțelege în niciuna dintre declinările lui, acesta e egalitate. Cu libertatea e clar: fac ce vreau. Scuip pe stradă, dau boxele la maximum, îmi întind gardul pe spațiul public (că dacă-i public e și-al meu!), urlu și-mi bat nevasta să urle și ea la două noaptea, fac mici pe balcon și – mai ales – iau, ca fiind de la Domnul, tot ce-mi cade-n mână de la lucru și de unde se nimerește. Asta e libertatea: eu sunt liber, ceilalți – buni să mă slujească. Dar cu egalitatea nu e clar: oamenii sunt de înălțimi diferite, au ochii și părul de culori deosebite, sunt – din toate punctele de vedere – altfel unii față de alții. Unde e egalitatea? Egalitatea de șanse? Eu am strâns și strâng – compulsiv – tot ce pot pentru ca fiul sau fiica mea să nu fie egali cu copiii tuturor loserilor. De ce să fie egali? Copiii mei trebuie să fie șefi, să le-arate ei lor – tuturor celor care-au râs de mine – cine suntem noi. A-i face egali cu copiii celorlalți revine la a distruge tot ce-am făcut eu în viață. Egalitatea în fața legii? Nu știți? „Dreptatea, o vorbă de dânșii inventată...” Unde e dreptate în lumea asta? Aici rămâne în picioare doar cine e mai tare și știe a se descurca cel mai bine. Dacă ne-am lua după lege, toți am ajunge în pușcărie. Așa, legea e doar o modalitate de a da la o parte persoanele care te încurcă. Nu există „justiție neutră”. Justiția e puterea – celui ce-o deține – în acțiune, mai ales împotriva rivalilor lui.

Și, dacă lucrurile stau așa, atunci ce e egalitatea? Noi nu ne-am dorit niciodată egalitate: pentru noi n-a existat decât o singură formă a acesteia – cea a mizeriei ce ne-a ținut veacuri întregi în robie și un deceniu în picioare, la cozi. Egalitatea ni s-a părut a sta sub semnul grămezii, al indistincției, al mizeriei și al agresivității. Drept care tocmai opusul acestora ne-a apărut ca fiind eliberator: individualismul absolut, separarea în grupuri cât mai mici, luxul ostentativ al celor ce și-l pot permite și, pe de-o parte, indiferența față de cei slabi, dublată, pe de-o parte de ritualurile supunerii față de cei puternici. Onest vorbind, după 1990, nu ne-am dorit niciodată egalitate. Atunci când a venit peste noi, ca imperativ al unei vieți publice democratice, ni s-a părut ceva străin și artificial. Și, ca atare, am atribuit-o unui complot – european, dacă nu mondial – menit a ne distruge „valorile tradiționale”. Dacă e vreun nume pe care să-l dăm egalității, acesta e amestecul totului cu toate: al binelui cu răul, al albului cu negrul, al omului cu inumanul (fie el natural, fie tehnic), al sexelor, al credințelor, al raselor și al obiceiurilor. Nimic nu ne predispune la apropiere și la solidaritate; totul ne împinge la separare și la deosebire. Lucrurile acestea sunt mai adânci decât orice structură politică sau instituțională, iar cele din urmă nu fac decât să formalizeze – parțial – această stare de spirit generalizată în populație.

Toate structurile noastre instituționale sunt – și sunt concepute ca atare – niște mecanisme extractive. A fi șef la ceva, la orice, înseamnă a dispune după bunul tău plac de acel ceva, de fondurile și de resursele lui. Și, evident, a nu da seama nimănui de ceea ce faci, ci a falsifica (destul de grosolan) statistici și raportări pentru ca „totul să iasă bine”. Rolul șefului e esențial, dat fiind că – într-o scară continuă, ce merge până la șeful statului – el e cel care acoperă ceea ce fac subordonații săi. Evident, în schimbul loialității – negociate – cu care aceștia se leagă de el. Și, în egală măsură, șeful focalizează resentimentul subordonaților, și, în momentul în care-i tremură mâna, e dat jos fără menajamente și un „băiat” îi ia locul. Tot acest sistem e ancorat la vârf prin instituțiile statului: parlamentul, structurile militarizate, justiția, aparatul administrativ. Acestea, în mod particular prin vârfurile lor, sunt garanția perpetuării mecanismului de extracție, grație căruia restul societății e tratat ca o masă tributară, a cărei menire e aceea de-a întreține – prin plata taxelor și a impozitelor – mașinăria feudală în funcțiune. Această structură feudală mai are nevoie de ceva: de o susținere ideologică. Și aceasta vine în primul rând dintr-o anumită parte a bisericilor, care predică ordinea eternă a lumii, și, de cealaltă parte, dintr-o ideologie a imobilității văzută ca „stabilitate”, ce condamnă orice schimbare ca un atentat la rosturile națiunii. În fond, ideea e aceea că „așa a fost dintotdeauna” – unii au condus și au beneficiat de avantajele conducerii, iar alții au fost conduși și au plătit prețul insignifianței lor. Cei ce conduc au, întotdeauna, drepturi, iar cei conduși au doar obligații.

Singura problemă reală e aceea că sistemul e instabil. În casta conducătoare se poate ajunge în două moduri: fie prin acumulare economică și finanțare politică, fie prin alegeri. Prima variantă tinde să perpetueze ordinea existentă și, adesea, personajele ei (indiferent de trecutul lor), în vreme ce a doua e disruptivă: aduce în scenă tot soiul de uomini nuovi care trebuie domesticiți și inserați în marea mașinărie extractivă. Oricât ar părea de straniu, acest lucru nu e atât de ușor pe cât pare, dat fiind că rețelele corupției și ale interdependenței corupților sunt atât de generalizate, încât orice expunere – chiar și măruntă – riscă să pună în discuție întregul mecanism. De aceea economia de extracție se poate salva doar invocând faptul că ea apără interesele oamenilor comuni – adică tocmai pe ale celor pe care-i exploatează – și că e victima unor mașinații diabolice, deoarece se vor egalitare. Omul de rând acceptă furtul celor puternici, cu condiția de a primi și el ceva și, mai ales, de-a i se lăsa speranța că din „băiat” va ajunge șef. Egalitarismul democratic îi ia mai mult decât o parte din venituri; îi ia speranța. Oricât de ciudat ar părea acest lucru, deși toată lumea înjură sistemul feudal (inclusiv cei ce profită de pe urma lui), toți – adică și cei pe care el îi condamnă la înapoiere – îl susțin. Pentru că, așa cum e, el dă ordinea lumii noastre. În absența lui ne-am prăbuși în haos, căci libertatea e o povară greu de dus. Mai bine o încredințăm unora, care „au grijă” de noi: ne dau necesarul existenței și ne impozitează cu mai mult decât atât.

Acesta e motivul pentru care feudalismul nostru e din ce în ce mai rigid: pentru că nimeni nu se gândește să-l pună în discuție. Să schimbe șefii, în ordine ierarhică (și mai ales la vârf), da; dar să încerce o altă formulă – în care decizia să fie asociată cu responsabilitatea și cel ce hotărăște să dea seama de deciziile lui – asta nu. În plus, cum o știm din istoria noastră, sistemul feudal pendulează între despotismul centralizator al unui capo dei tutti capi autoritar și anarhia clanurilor ce-și dispută autoritatea în lipsa unui lider care să le țină în frâu. Vedem mereu – la scenă deschisă – acest război cu fluxuri și refluxuri. În general, multitudinii de șefi, directori și manageri le place un „tătuc” care-și asumă responsabilitatea pentru ordinea de ansamblu, dar le dă o libertate cât mai mare în a-și administra „moșia”. Libertatea aceasta îi face și pe ei analogi locali ai șefului cel mare. Și, astfel, partajând aceeași logică a puterii, oameni de pe diverse paliere ale edificiului administrativ se înțeleg și pot să se succeadă în funcții fără niciun fel de probleme și fără nicio schimbare de fond. La baza a tot se află ideea că mulțimea de care se ocupă – pentru că au fost aleși tocmai de această mulțime! – e o turmă ce nu răspunde decât la bâtă și strigăt și poate fi exploatată până la completa epuizare.

Așa am trăit dintotdeauna: de când avem date despre localnicii acestor teritorii vedem un feudalism deghizat sub diverse nume. Contactul nostru cu modernitatea n-a fost – din păcate – unul profund; mereu am preferat avantajele ei, instrumentale și materiale, dar i-am respins logica. Ideea că societatea e un acord liber între cetățeni egali care-și asumă – cu toții – responsabilitatea proiectelor comune ne-a rămas străină. În fond, care-au fost proiectele noastre? Cel din urmă pe care-l putem socoti comun a fost intrarea în Uniunea Europeană. Sau poate că nu. Ci cel de-a devaliza tot ceea ce poate fi devalizat și de-a pleca departe de aici. Acolo unde, prinși într-o altă logică a vieții publice, ne descoperim – în sfârșit – ca oameni. Și, mai mult, ca oameni egali, care lucrează și se bucură împreună. Aici suntem, în continuare, stăpâni și robi, care se urăsc și se supraveghează unii pe alții. Afară e, întotdeauna, mai important ce ne leagă unii de alții; aici – ceea ce ne desparte.