Cine ești tu, America?!

„Părinții pelerini” care traversează Oceanul în 1620 la bordul navei Mayflower nu sunt exploratori, în sensul clasic, așa cum erau marile nume ale descoperirilor geografice. Ci sunt reprezentanții unor grupuscule religioase radicale ieșite din Reformă și din tensiunile pe care le traversează lumea engleză de după Henric al VIII-lea, care refuză Babilonul statului monarhic și vor să instaureze Împărăția lui Dumnezeu pe Pământ. De aceea sunt persecutați de Iacob I și fug, mai întâi în Olanda, apoi în Lumea Nouă. Ajunși aici, asemenea triburilor lui Israel după rătăcirea în pustiu, ei nu se dedică ridicării unei colonii oarecare, ci construirii Ierusalimului terestru, spațiul (sacru) în care Dumnezeu va locui împreună cu aleșii lui. America s-a născut din fervoarea religioasă a unor secte apocaliptice pentru care iminența sfârșitului și elecțiunea celor ce trăiau doar potrivit preceptelor biblice erau evidențele unei Istorii ce nu avea nimic de-a face cu istoria din care fugiseră. Deși, la fel ca-n cazul primilor creștini, sfârșitul lumii a-ntârziat – și cu toate că tot soiul de iluminați i-au fixat diverse termene (și poveștile acestea se repetă mereu) –, locuitorii coloniilor și, mai apoi, ai Statelor Unite au continuat să trăiască în orizontul lui. America e altfel decât restul lumii: e prefigurarea Împărăției, e națiunea care le călăuzește pe toate celelalte spre transfigurare, e „lumina lumii”, cea care dispensează pacea și prosperitatea tuturor, cea mereu cu un pas înainte, „aleasă” să conducă și să moralizeze istoria. Iar americanii sunt „aleșii” Domnului în timp; oriunde și întotdeauna, ei sunt altfel decât ceilalți: mai buni, mai drepți, mai creatori, mai deschiși, și – în primul rând – mai credincioși. Chiar și-n defecte, America e mai mare decât oricare altă nație. Și nu întâmplător, ci deoarece (asta e credința ei) din abisul păcatului poate renaște pe culmile gloriei.

 Dacă nu înțelegem această fervoare religioasă care a impregnat mentalul american și care e referința lui ultimă, riscăm să nu înțelegem nimic din America zilelor noastre. S-a vulgarizat ideea pragmatismului american, a lui the Uncle Sam pus pe afaceri (mai mult sau mai puțin curate), pe jaf (oriunde se nimerește) și pe o îmbogățire al cărei kitsch șochează. Numai că – dacă se poate spune astfel – pragmatismul american e, în fondul lui ultim, idealist. Căci scopul final al acestei acumulări – cinstite sau necinstite – nu e bogăția pur și simplu, ci faptul că deținătorul ei este the best sau măcar in the top. „Măsurările”, „evaluările”, „criteriile cantitative” (care ne fascinează atât de mult pe noi, la periferia lumii) au o menire clară în America: aceea de a desemna „alesul între aleși”, pe cel dintâi și pe cei din frunte și – în felul acesta – de-a confirma, peste tot, excepționalismul american. Dar și reciproca e valabilă: idealismul american e cât se poate de pragmatic. Vrei să-ți schimbi viața, cumpără un produs oarecare; posesiunea unui lucru nu-l adaugă celorlalte lucruri, ci te transformă, te integrează într-o comunitate, te face să participi la o altă realitate. Cine se uită de departe la lumea americană va fi uimit de pasiunea cu care oamenii de acolo creează și multiplică obiectele (inclusiv pe cele imaginare), însă – în același timp – se raportează la ele asemenea copiilor: le doresc cu pasiune, investesc în ele speranțe și așteptări, iar apoi le uită și le abandonează în favoarea altora, mai noi, mai mari, mai frumoase și mai colorate.

Astăzi, când majoritatea ustensilelor noastre sunt „made in China” (sau altă țară asiatică), uităm că majoritatea produselor industriale ale secolului al XX-lea au fost americane. Mai mult decât orice altceva, profilul Americii e unul tehnologic. Însă, pentru american, tehnologia nu e doar îndemânare sau inventică, ci – în primul rând – e o cale de eliberare și de salvare a omului din sclavia muncii care-l abru­tizează. Mașinismul american e –înainte de orice – o soteriologie tehnologică care, proiectată la scară planetară, ne-a schimbat tuturor viețile. Dacă omul Lumii Vechi vorbește în numele istoriei și al memoriei pe care aceasta o decantează, cetățeanul Lumii Noi vorbește în numele viitorului în care crede pasional. Pe el nu îl în­curcă trecutul, nici amintirea lucrurilor care au fost, căci întreaga lui atenție și energia sunt orientate spre crearea unei realități fără măsură, comună cu ceea ce ne vine din tradiția istorică. În cea mai bună filiație protestantă, moștenirea trecutului trebuie abolită (deoarece poartă în ea atât germenii, cât și consecințele disfuncționalităților timpurilor precedente) și – în locul ei – se cere creată o altă istorie, pusă sub semnul credinței, al încrederii și al reușitei. Dincolo de afacerile curate și necurate, de fauna întreprinzătorilor și de furnalele Pennsylvaniei sau abatoarele din Chicago, aceasta e teza ce subîntinde enorma revoluție tehnologică americană din ultimul veac.

 Reușita tehnologiei americane nu se datorează doar idealului care o animă, ci, în egală măsură, faptului că – în articularea ei – se vrea a fi riguros științifică. La fel cum adevărul pe care-l enunță misionarul e singurul adevăr, și ceea ce pune în mișcare industria americană e singura știință cu adevărat demnă de acest nume. Și aceasta, dintr-o rațiune simplă: pentru că – și pe terenul limbajului – a abolit tradiția. În locul unui discurs sinuos și plin de termeni ce poartă în ei o întreagă istorie, americanul a creat un limbaj simplu și transparent: cel al numerelor și al măsurătorilor. Acesta e accesibil oricui (suspendând pretențiile elitare ale celor inițiați în retorica de modă veche) și – mai ales – se impune cu forța evidenței. Adevărul nu poate vorbi ambiguu; atributul lui definitoriu este claritatea. De ce? Deoarece mesajul lui e, întotdeauna, un imperativ practic: Fă! America Premiilor Nobel pentru științe, cea pe care intelectualii europeni sunt adesea tentați s-o idealizeze, e, în bună măsură, creația noastră. Nu pentru că America n-ar investi în Nobelurile ei, ci pentru că, dincolo de acestea, e – întotdeauna – o nouă tehnologie, cu patentele și cu industria (sau cu industriile) ei. America e productivă și, tocmai de aceea, e revoluționară. Rusia sovietică a fost revoluționară, dar n-a reușit să păstreze ritmul productivității americane. Pentru că impulsul care mână Statele Unite spre schimbare e mai puternic decât orice ideologie.

 Există chiar o știință născută din pasiunea convingerii celorlalți de adevărul pe care misionarul îl predică: marketingul. Tehnicizarea acestuia nu e în măsură a-i ascunde tropii comuni cu discursul religios: omul publicității vinde nu un obiect, ci promisiunea unei alte vieți. Faptul de a cumpăra e aproape secund în raport cu credința pe care o cristalizează obiectul vândut. Lipsește un Luther care să critice toată această campanie care transformă lucrurile fabricate de om în indulgențe pentru o altă viață! Dar poate critica ține tocmai de mecanica înnoirii, grație către pasiunea obiectuală, în mod straniu, se dematerializează, abolind una după alta toate suporturile pe care s-a fixat la un moment dat. Fiecare dintre ele e o reușită, dar – în același timp – e reușita unui moment; dincolo de toate se proiectează marea reușită finală, cea care (la fel ca-n literatura science­-fiction) duce la desăvârșire toate tehnologiile și, în același timp, se dispensează de ele.

 Mai trebuie spus un lucru: tehnologia e un limbaj universal și, grație lui, America a cucerit lumea. Muzica rock nu e nimic altceva decât o funcție a tranzistorului, succesul serialelor se datorează transmiterii satelitare, rețelele sociale sunt aplicații ale internetului. Tot ceea ce nouă ni se pare a fi conținut american al ultimelor opt decenii e, în realitate, un derivat al tehnologiilor de peste Ocean care au cucerit lumea. Mai eficiente decât orice discurs, decât orice filosofie și orice apologie, tehnologiile au pătruns peste tot, au transformat lumea până în cele mai îndepărtate cotloane și ne-au schimbat – tuturor – viețile. Căci dincolo de produsul industrial și de reclamă mai e ceva, propriu Americii: show-ul. Asemenea convertirii, acesta e public și spectaculos. La-nceput, europenilor li se părea exagerat, melodramatic și caricatural. Numai că în America zgârie-norilor și a zborului spre Lună (mai nou, spre Marte), nimic nu e exagerat. În lumea care a dus opereta și vodevilul, muzica sentimentală și emfaza pe ultimele lor culmi (câteodată transformându-le în artă pură – ca Chaplin), nimic nu e melodramatic. Și în țara lui Walt Disney, a gagului și a Comics-urilor Marvel nimic nu e caricatural. Totul e spectaculos, totul e făcut pentru a atrage atenția și pentru a se vinde. Cât mai mult.

 Cu  toții avem în minte câte o Americă proprie: din literatură, din filmografie, din știință, din muzică sau chiar din filosofie. Însă s-ar cuveni – mereu – să ne întoarcem la această Americă în care milenarismul și misionarismul hrănesc o apocalipsă cotidiană (a tehnologiei și a consumului), extinsă la scară planetară, pentru a nu fi atât de surprinși de seismele care-și au epicentrul peste Ocean. S-ar putea ca Donald Trump să nu fie o anomalie printre dungile și stelele Statelor Unite, ci – dimpotrivă – o expresie a mentalului american. Căci ce altceva decât sufletul Lumii Noi răzbate în „ideile” sale: să pună capăt tuturor războaielor (ceea ce seamănă cu – încă – o tentativă de-a anunța sfârșitul istoriei), să facă un comerț planetar (e drept, în termenii lui) și – mai ales – să transforme totul, după modelul propriei persoane, în show permanent? Nu asta e America?!