Cu ce să începem?

Ca unul care lucrează într-o instituție de stat, vă pot spune cum stau lucrurile: anual, activitatea noastră începe cu o festivitate și o ședință. La festivitate, deschisă „clienților” noștri și familiilor lor, se țin discursuri emoționante despre prezent și viitor, despre realizări și proiecte, despre cât de mult s-a făcut și cât de departe am ajuns. La ședință, care e exclusiv pentru „cadre”, se vorbește de criză și de tăieri, de „restructurare” și de sancțiuni. Cele două au loc, în fiecare an, una după alta și nimeni nu se miră că odată se spune una, altă dată, exact opusul. Că, plini de realizări cum suntem, tot ce avem de așteptat sunt tăierile. Nu știu alții cum sunt, dar eu, unul, așa m-am obișnuit: când aud vorbindu-se despre realizări, mă gândesc imediat la tăieri. Și, onest vorbind, cred că de aici ar trebui început: de la faptul de-a spune lucrurilor pe nume. Cinstit și clar. Asta, dacă cei care se află în vârful statului cunosc realitatea și știu s-o expună limpede. Dacă nu o cunosc sau nu știu s-o prezinte inteligibil înseamnă că n-au ce căuta acolo unde sunt. Nu cred că e util să ne mințim; nu așa se cultivă „mândria patriotică”, falsificând statistici și postulând o bunăstare iluzorie. Nu cred că putem face ceva – orice – dacă „cunoașterea” noastră e o țesătură de minciuni și de tentative de-a ne autoamăgi. Faceți publică situația finanțelor statului. Așa vor ști și tot soiul de „acoperiți” cuibăriți în sânul lui că – la stat – nu există contracte secrete și clauze confidențiale. Toți cetățenii au dreptul de a cunoaște, la finele fiecărui an, execuția bugetară a statului, a orașului și a instituției în care lucrează. Fără echivocuri și fără ambiguități: toți oamenii bugetați de stat trebuie să aibă veniturile publice, întregul consum al instituțiilor trebuie să fie la vedere. Știți bine: asta se numește transparență și e una dintre cerințele pe care Uniunea Europeană le repetă mereu administrației noastre. Nu pot exista oameni cu șapte servicii la stat, membri în nu-știu-ce AGA sau Consiliu de Administrație (pe la instituții altminteri falimentare), cu venituri de zeci sau sute de mii de euro pe lună. Nu pot și gata! A-i tolera în continuare, indiferent cine i-a numit, înseamnă a consimți și a participa la dezastrul economiei naționale.

 Nu mai veniți cu clasica „idee” a „solidarității”: oalele sparte – oare de cine? – le plătim cu toții. Dacă am avea în față schemele de personal și exercițiile bugetare detaliate ale instituțiilor noastre, am putea vedea fiecare unde sunt problemele. Deși, chiar și fără acelea, le bănuim. Dacă vreți cu adevărat schimbare, faceți-o acolo unde chiar trebuie făcută: la vârf. Acolo sunt problemele și o știm cu toții foarte bine. Iar cu „solidaritatea”, iarăși știm cum e: de la ea se exceptează – automat (căci așa zice Curtea Constituțională) magistrații; apoi vin toate instituțiile militarizate (de la Armată la Servicii) și – în general – urmează „personalul de conducere” de peste tot. Așa că „solidaritatea” noastră, care-i vizează doar pe cei cu venituri medii și mici, e o glumă proastă. În ceea ce privește Curtea Constituțională: Constituția însăși e clară – în România poporul e suveran și poporul se exprimă prin aleșii săi sau prin referendum. Nu Curtea Constituțională are atributul suveranității în România. Constituția prevede – explicit – faptul că în România e interzisă discriminarea de orice fel. În măsura în care membrii Curții Constituționale își statuează singuri salariile și le exceptează de la efortul comun de susținere a economiei, ei practică o discriminare la adresa tuturor celorlalte categorii socioprofesionale (care nu au libertatea de a-și fixa veniturile și nici pe aceea de a le sustrage acțiunilor comune ale statului) și, ca atare, de facto, se plasează în afara legii. Și – prin urmare – poate fi desființată fără nicio problemă. Și refăcută, pe acest principiu simplu: judecătorii Curții Constituționale se numesc (prin tragere la sorți) dintre judecătorii cu cele mai bune rezultate, aflați la pensie la limita de vârstă. Activitatea de judecător constituțional e o onoare a Statului român, cea mai mare onoare pentru un judecător, și nu presupune niciun fel de indemnizație, salariu sau alte venituri. De aceea, membrii Curții se numesc exclusiv din rândul judecătorilor pensionari, care se presupune că au mijloacele de a se întreține. Evident, funcția fiind onorifică, nimeni nu e obligat să o accepte. Iar competența lor se reduce strict la ceea ce le indică a face Constituția. Curtea Constituțională nu legiferează.

 La fel, pentru parlamentari: veniturile lor se indexează în raport cu salariul mediu și reprezintă de patru ori cuantumul acestuia. E absolut suficient pentru a-și face treaba. Menirea parlamentului ar trebui să fie, între altele (și – neplătit – peste program), aceea de a armoniza și a simplifica legislația. Nu e acceptabil să avem legi ce se bat cap în cap (și creează „probleme de interpretare”), să avem proceduri opuse legilor pe care ar trebui să le susțină, să avem goluri legislative etc. Ar trebui ca, la finele fiecărei legislaturi, cineva (de pildă, un Avocat al Poporului – care să nu semene nici măcar în amintire cu ce-am avut în ultima vreme) să numere aceste hiatusuri legale și, dacă ele depășesc un anumit număr, parlamentarii să fie anunțați că pensiile lor pe legislatura în cauză se înjumătățesc sau se împart la patru. Există un principiu simplu după care se poate acționa: care e finalitatea activității acestor instituții? Ele nu există pentru că trebuie să existe, că așa au și alții, că sunt oficine de angajat rude sau că distribuie venituri și pensii faraminoase. Nu, ele există ca să facă ceva pe care societatea îl consideră util. Fac sau nu fac ce se așteaptă de la ele? Aceasta e întrebarea și de la ea trebuie să se pornească.

 Da, statul nostru a fost setat greșit la începutul anilor ’90 (sau, cine știe, mult mai devreme): în speță, el e structurat ca un mare mecanism de producție feudală. La vârf se află o castă a seniorilor, a cărei principală caracteristică sunt privilegiile, iar la bază e omul comun, plătitor de impozite, din care se acordă „drepturile” păturii „superioare”. Cele două clase trăiesc în lumi diferite, au probleme diferite și funcționează în logici diferite. Singurul accident care afectează lumea privilegiaților e votul; de aceea caută să-l conturneze; ba cu „liste”, ba cu aranjamente, ba cu cumuluri de funcții. Evident, varianta ideală ar fi să proclame dreptul divin al statutului lor, de unde și interesul acestor oameni – în general amorali – pentru Biserică. Dacă ne uităm la această lume, caracterizată prin „venituri nesimțite” și consum ostentativ, proprietăți și beizadele crescute în străinătate, realizăm că marea noastră problemă – în 2025! – e să intrăm în Modernitate. Adică, în acel tip de societate în care fiecare cetățean, proporțional cu locul pe care-l are în structura societății, beneficiază de drepturi și de obligații. Nu în acea lume în care toate drepturile se concentrează la vârf și toate obligațiile la bază. De aceea spuneam la începutul acestui text că adevărata probă a viitorului guvern va consta în capacitatea lui de a aduce în legalitate instituțiile statului, lovind în vârfurile lor feudale.

Nu are niciun rost să mai vorbim de „realizări” și de „performanțe”; cadrul în care un astfel de discurs ar avea sens e putred. Ar fi corect să vorbim de probleme, căci cu ele ne confruntăm. Și, mai ales, să schimbăm câte ceva din lucrurile care „s-au aranjat” în 1990. De pildă, numărul și structura ministerelor. Nu e nevoie nici de atâtea ministere, nici de atâta personal al lor. Multe dintre serviciile pe care le oferă acest personal (bine-ar fi să știm care) pot fi informatizate sau rezolvate de unități mai mici, accesibile pe piață. De asemenea, nu avem nevoie de nu-știu-câte „agenții” ale statului despre care nimeni nu le știe ocupația. Nici de comisii pentru orice. În majoritatea cazurilor, toate acestea nu sunt decât modalități de-a parazita sistemul de stat și de a sifona banul public. Și, mai ales, trebuie să se pună capăt practicii directorilor de tot soiul de a-și stabili singuri salariile și de a-și acorda (lor și clanului lor) „indemnizații”, „sporuri”, „prime”, „gradații” și alte astfel de „beneficii de merit”. Meritele, reușitele și performanțele lor sunt cele pe care le vedem cu toții și care ne-au adus unde suntem.

 Votul – din noiembrie, din decembrie și din mai – a spus-o clar: o țară întreagă nu mai vrea sistemul „de conducere” moștenit de la Ion Iliescu și de la Klaus Iohannis. Nu cred că mai merge să-l cosmetizăm „pe ici, pe colo”, să predicăm austeritatea celor care o practică de nevoie și să invocăm „solidaritatea” pe care nu o practicăm deloc. Schimbarea trebuie să vină și cel mai bine ar fi să vină din interior, prin niște pași raționali, chiar dacă grei și amari pentru mulți. Căci, dacă nu se va face așa, prețul ei va fi prăbușirea statului. Nu trebuie să ne facem iluzii, starea de spirit a celor pe care statul i-a ignorat de decenii e una revoluționară. Faptul că în mai am scăpat de-o nenorocire nu înseamnă că lucrurile pot continua ca înainte. Deoarece, dacă ne vom abandona acestei iluzii, cel târziu în iarnă ne va lovi un cutremur pe lângă care nenorocirea evitată în mai ar trece drept ceva abia observabil.