De același autor
Dreapta clasică – de la Revoluția Franceză până la Reagan – era mai curând conservatoare; miza ei era aceea de-a menține o anumită ordine pe care reformele permanente ale stângii o bulversau mereu. Dreapta nu era neapărat antimodernă, ci modernă cu moderație. Pentru ea, schimbările trebuiau aculturate lent, pentru a nu produce șocuri și a nu dezechilibra edificiul social care se baza pe vârfurile lui, o elită economico-politico-culturală ale cărei prosperitate și prestanță publică erau menite a garanta stabilitatea. E drept, era vorba de o dreaptă „tradițională” – în siajul mariajului dintre aristocrație și marea finanță –, religioasă, dar la modul discret, cu o priză fermă asupra statului și a pârghiilor de conducere și o atitudine autoritar-paternalistă față de restul populației. Dreapta nouă e people, ba chiar anti-elite și pare a fi moștenit pasiunea anti-sistem a stângii radicale. Nu vrea stabilitate, pe care-o asimilează menținerii actualei ordini și – mai ales – a profitorilor ei; nu vrea nici schimbări punctuale, în care vede mai curând niște artificii de circumstanță menite a păstra întregul, ci vrea schimbarea totală: revoluția.
Acum, oarecum ca-n Evul Mediu, revoluționarismul e ambalat religios: ar fi vorba – în fapt – de abolirea unei lumi care a rătăcit în păcat și-n erezie (faimosul stângism, colorat woke și cancel culture) și de restaurarea unei ordini primordiale, a unui paradis pe care fiecare îl situează acolo unde crede de cuviință. Unii, în anii comunismului, în care exista o egalitate de fațadă (fie ea și a sărăciei comune) și, mai vizibilă, o ordine impusă, ce făcea ca lumea aceea să pară „sigură”. Alții, în interbelicul mult mitizat; acum revin la modă pasiunile puritan-adolescentine ale legionarilor care – cu pistolul în mână – alegeau „jertfa” (se uită, din păcate, faptul că – adesea – i-au cam jertfit pe alții). Istoria lor are drept corolar martiriul din temnițele comuniste care – culmea! – nu e în contradicție cu „comunismul bun” care se impune pe valul nostalgiei. Unii merg mai departe: la lumea lui Carol I-ul ori la cea dinainte de Cuza, la voievozii Evului Mediu sau chiar la daci. Cu cât coborâm mai departe pe scara istoriei, cu atât știm mai puțin (cei care se interesează de surse, căci restul rămân cu filmele și benzile desenate de propagandă din anii ceaușismului) și, prin urmare, cu atât mai mult loc e pentru imaginație. Lumea dacilor, despre care toate izvoarele adunate fac cam 200 de pagini (și – cum a arătat Zoe Petre – aproape niciuna a unora care să-i fi cunoscut direct), e – prin excelență – teritoriul imaginației. Cele câteva repere scriptice și arheologice pot fi legate între ele oricum. Din păcate, cam tot pe-acolo tinde să ajungă și comunismul. Mai păstrăm în memorie niște imagini, pe care le actualizează artefactele ce circulă pe rețelele sociale și – în jurul lor – fiecare articulează mica lui poveste domestică, făcută din amintiri de familie, din sevențe din copilărie, din dor și din nostalgie.
Sigur, cei mai interesanți sunt milenariștii: cei care visează nu la o restaurare a unui moment istoric, ci la cea absolută – la „împlinirea vremurilor”, după care omenirea va intra în mileniul de beatitudine al Duhului Sfânt. Ei sunt noii zeloți, cei care se consideră mandatați (divin) cu misiunea de a grăbi sfârșitul unei lumi corupte și căzută pradă păcatelor. Totul trebuie purificat prin foc, adică distrus, pentru a face cu putință o adevărată renaștere. Sunt cei pe care i-a descris Norman Cohn în „The Pursuit of the Millennium”. E straniu faptul că asemenea viziuni reapar în vremea noastră, dar, cum au apărut mereu în istorie – cine știe? –, poate și mai straniu ar fi fost să nu apară. Și încă o ciudățenie: acest milenarism regresiv de factură religioasă coexistă, ba uneori chiar se contaminează, cu unul progresiv de factură tehnologică. Acesta e ieșit mai curând din imaginarul emancipator al scientismului iluminist și vizează preluarea tuturor formelor de aservire umană (munca, sub toate aspectele ei) de mașini inteligente. Faptul că acestea nu vor fi socializate, ci deținute de mega-corporații, și că oamenii, lipsiți de confruntarea cu alteritatea materiei și cu profunzimea spiritului, vor cădea într-un vid existențial nu par a fi – deocamdată – probleme.
Revenind la istoriile noastre locale, aici avem de-a face cu un fenomen foarte interesant: ceea ce se numește „partida rusă” care, în principiu, nu e deloc unitară, ci – mai curând – scindată în două mari direcții: mai întâi, una care preferă supunerea confruntării. În mod straniu, nu e prima dată când ne întâlnim cu așa ceva, dar e straniu că – până acum – fenomenul existent nu a fost studiat. Noi am preferat tot timpul, din rațiuni de legitimare a unui imaginar istoric, să ne ocupăm de confruntaționiștii istoriei noastre, în speță de voievozii care au ales să înfrunte Imperiul Otoman. Fapt banal, și la curtea acestora au existat partide adepte ale supunerii și cedarea a fost (ne place sau nu) majoritară ca timp în cele cinci veacuri de raporturi româno-otomane. Ideea ei era aceea că nu are niciun rost să provocăm marele imperiu vecin, că forța lui e incomparabilă cu a noastră, că din relații (abil conduse) putem să profităm reciproc și că statutul de marcă occidentală a unui imperiu e mai dezirabil decât cel de mică țară ajunsă câmp de confruntare a marilor puteri. În plus, faimoasa „cruciadă târzie” a Vestului a fost – tot timpul – o iluzie pioasă; în realitate, tărâmurile Estului îndepărtat n-au fost niciodată o miză reală pentru cancelariile occidentale. A produce un dezastru național (care ar fi făcut să dispară marea boierime, dar și parte din popor) luând de bune niște promisiuni generice ale Apusului nu putea fi decât un gest de disperare, pe care-l compensa rapid partida înțelegerii și a cedării. Repet, nu e ceva nou în istoria noastră, tot Evul Mediu cunoaște acest balans între domnitorii – cavaleri ce se opun punctual și boierimea stăpână de moșii ce capitulează strategic aproape constant. Vedem situația aceasta și în 1914–1916, când Reichul wilhelmian pare a domina Europa, și chiar în 1944–1945, când mulți fac pasul de la ostilitate la înțelegerea cu rușii. Faptul că azi NATO – în speță americanii – nu afirmă răspicat primatul articolului 5 din tratat nu face decât să încurajeze acest gen de „pacifism” care se pretinde mai „patriotic” decât rezistența „europeniștilor”. Repet, un studiu detaliat asupra adepților supunerii față de Poartă în Evul Mediu ar putea lumina puțin situația actuală.
Ceilalți adepți ai „partidei ruse” sunt mai interesanți: pentru că ei nu au ca orizont încadrarea noastră sub umbrela unei alte puteri. Ei văd în Rusia mai curând – asemenea comuniștilor din 1944 – fermentul unei răsturnări totale, al unei prăbușiri a statului actual și al înlocuirii lui cu o altă ordine, ai cărei vectori se văd a fi ei înșiși. Lucrurile acestea ar putea ține de visurile de revanșă ale unei secte de frustrați ai unui capitalism ce-i aruncă pe cei mulți, fără menajamente, dintr-o parte într-alta sau chiar peste bordul istoriei (pe care pretinde că o întrupează). Ceea ce e straniu – și la noi, și în tot Estul (a se vedea recentele alegeri din Cehia) –
e faptul că o asemenea concepție radicală întrunește adeziuni de masă. Ce anume îi face pe oamenii obișnuiți să parieze pe o revoluție care – o simt, chiar dacă nu o înțeleg – le-ar bulversa întreaga viață?
Și aici răspunsurile sunt mai multe: în anii ’90, deși sărăcia și problemele erau mai mari, oamenii aveau impresia că regulile vieții și ale lumii comune nu sunt făcute și că fiecare poate participa la elaborarea lor. Acum nu mai aveam asemenea speranțe: lumea s-a așezat cât de cât, apele s-au despărțit, clasele s-au constituit; unii au din ce în ce mai mult, alții, din ce în ce mai puțin, trecerea dintr-o parte într-alta e tot mai mult obiectul hazardului și – într-o lume care va continua așa – neșansa unei generații are toate datele de-a se perpetua în cele următoare. Nu suntem într-o societate stabilă, însă mulți ar vrea ca crusta regulilor – mai ales a celor nescrise – care se întărește constant să fie aruncată în aer înainte de-a ne lua cu totul prizonieri. Iar acești „revoluționari” nu sunt de stânga, ci mai curând niște pălmași care refuză feudalismul pe care ni-l impun politica și justiția cu două regimuri de judecată: unul pentru potentați și altul pentru ceilalți.
Cealaltă opțiune e mai stranie: oamenii preferă bulversarea totală pentru că aceasta i-ar egaliza din nou și – mai ales – i-ar uni pe toți în condiția de victime. Orice reformă ar fi – în optica lor – strict în beneficiul unora. În vreme ce prăbușirea statului (și, eventual, ocupația) ne-ar transforma pe toți în martiri și mucenici. În calvarul nostru comun n-ar mai fi bogat și sărac, general SRI și profesor, judecător și pensionar de rând, ci doar o masă informă, tresărind la loviturile ce-i sunt aplicate. Și, vor fi gândind ei, doar această solidaritate a durerii (cultivată prin celebrarea „sfinților închisorilor”) va face cu putință o adevărată „renaștere națională”, spirituală și socială deopotrivă. E aceeași viziune precum cea a mortificării și a morții ca premisă obligatorie a învierii pe care – la vremea lor – au consacrat-o legionarii (fie în libertate, fie – mai ales – în închisoare). Și, în egală măsură, e (încă) o criză adolescentină a unei societăți pentru care libertatea rămâne o povară și prosperitatea, ceva de neînțeles.
