De același autor
Asasinarea unui influencer american, parte a constelației MAGA, a produs unde seismice la scară planetară – cu inflamări pro și contra pe rețelele sociale, manifestații la Londra –, luări de poziție și momente de reculegere în parlamentul nostru. Bineînțeles, faptul că un om tânăr a fost ucis e cu desăvârșire regretabil și o moarte violentă nu e niciodată reductibilă la scuze de circumstanță. Totuși, cât ne privește pe noi această tristă istorie americană?
E destul de ciudat faptul că oameni care pretind că nu au la suflet decât problemele „țărișoarei” noastre trăiesc, integral, pe ora Washingtonului. În fapt, pentru ei, problemele noastre ar trebui să fie cele ale Americii; căci, dacă acolo e bine, va fi și la noi. Și invers – dacă acolo e rău, vom pătimi și noi. Greu să numești o atare perspectivă altfel decât una a periferiei imperiale. Ai impresia că mulți dintre cei ce ne arată imperativul american au un complex bovaric: lumea noastră li se pare prea mică pentru ambițiile lor. Ei vorbesc la scară planetară, nu pentru cetățenii de pe malurile Dâmboviței sau ale Someșului. Rămâi perplex când îi auzi predicând medierea între Trump și Xi Jinping sau un summit America – Rusia la București! Ce e comic e faptul că – mai toți – se declară „antiglobaliști”, însă par a avea în minte un soi de cvadratură globală având ca poli, în această ordine: America, Rusia, România și China. Ca la gimnastica feminină în anii ’70 – ’90. Orice s-ar spune, această proiecție imaginară e mai curând rizibilă.
România e o țară medie la scară europeană, mai curând mică la scară mondială, cu o populație într-un declin spectaculos (cred că doar Moldova ne mai depășește), cu o economie extrem de fragilă, pe care o poate pune la pământ un șoc extern slab, cu o societate îmbătrânită, legată de stat (în ambele sensuri), aproape lipsită de orizont, cu un sistem instituțional complet nefuncțional, lipsită de mecanisme de selecție și cu o viață politică haotică, incapabilă de deciziile necesare și – mai ales – de realizarea lor în administrație și economie. Pentru oricine ne bagă în seamă, noi aducem probleme, nu răspunsuri. „Expertiza” noastră e spectaculoasă doar în vorbărie goală, în devalizarea statului, în războaie între clanuri și în hipertrofia orgoliilor provinciale. Într-o formă sau alta, la un grad sau altul, toate națiile au parte de așa ceva și – bănuiesc – vor să scape de aceste boli, nu să le adăugăm și noi, din preaplinul nostru. Așa că insistența noastră de-a ne poziționa la masa celor mari, pentru a arăta că suntem băgați în seamă, are ceva deranjant, ca aceea a omului ciudat care forțează intrarea la un eveniment la care nu a fost invitat.
Toate lucrurile acestea, care amețesc publicul local, au căpătat și o oarecare bătaie externă în ultimul deceniu, de când America pare a fi prinsă într-un ciclu de convulsii care-i diminuează statutul de reper planetar. Aceste convulsii au erupt la suprafață odată cu cele două alegeri ale lui Donald Trump și – mai ales – cu generalizarea rețelelor sociale, funcții ale tehnologiilor digitale (prin excelență americane), dar ele au bântuit dintotdeauna mentalul Lumii Noi. E vorba, pe de-o parte, de imaginarul milenarist al Iluminismului, egalitar, științific, tehnologic și rațional, în care „toți oamenii sunt frați”, necesitățile existenței – eliberată de povara muncii – sunt asigurate de mașini (inteligente) și omenirea nu are altă grijă decât armonia universală, care nu mai îngăduie glume și apropouri. De cealaltă parte, e imaginarul milenarist al fundamentalismului creștin, segregaționist, care vede omenirea împărțită în „aleși” și „damnați” și care vrea abolirea istoriei în fervoarea credinței. Într-un fel, până acum, ambele au alternat și au fost ținute în frâu de legendarul „pragmatism” american. Asimptota dezvoltării tehnologice, dublată de explozia media (care globalizează orice mesaj), le-a făcut să explodeze simultan.
Astfel că, acum, nu mai avem nici America „tradițională” de până la Războiul Civil, nici pe cea a marilor afaceri, de până la Al Doilea Război, și nici pe cea moralizatoare și hedonistă în același timp din a doua jumătate a secolului al XX-lea, ci o Americă în pragul revoluției. Că finalitatea ei va fi roșie sau albastră, radical stângistă sau radical fundamentalistă contează mai puțin, dat fiind că ambele tendințe vin din trunchiul aceluiași milenarism. Problema e aceea că acest revoluționarism religios, ieșit dintr-un radicalism protestant care are în centru refuzul unei lumi lecturate (tot timpul) sub specia unei derive civilizaționale, nu e deloc propriu omului european. Cu bunele și cu relele ei, Europa și-a rezolvat problema religioasă la începutul Modernității, separând Biserica de Stat și definind câmpul de acțiune al fiecăruia. Nu e întâmplător faptul că acele crize ale lumii contemporane vin tocmai de acolo de unde această separație nu a fost realizată, nu a fost clar formalizată sau e pusă în discuție: din lumea islamică, din cea rusă și din America de Nord.
S-a vorbit mult despre funcția polarizantă a rețelelor sociale, care privilegiază, pe de-o parte, închiderea în bule de recunoaștere, pe de alta, radicalizarea continuă hrănită de mesaje de confirmare. Mai mult sau mai puțin, această tehnică de marketing („știință” născută din predica misionară nord-americană) tinde să impună – peste tot în lume – cuplurile opozitive, tensiunea ce tinde la paroxism și nevoia alegerii (inevitabil, a „binelui” cu care te identifici). Evident, vectorul acestei polarizări e globalizarea telefoniei mobile și a rețelelor sociale, toate de inspirație sau sub licență americană. Toate acestea transpun revoluționarismul religios de peste Ocean la scară planetară. În chiar momentul în care diverse „suveranisme” critică „globalismul”, devenim mai americani ca niciodată. Nu la nivelul consumului – căci nu de gadgeturi și de băuturi carbogazoase e vorba – , ci la cel al perceperii, al înțelegerii și al raportării la lume.
Mă tem că orice am face pe plan local, perspectiva devalorizantă a prezentului, văzut sub specia unui acut declin civilizațional, nu vine din conjuncția unor „nostalgii” focalizate pe anumite elemente ale trecutului, ci – mai curând – e servită de acestea. Tensionarea maximă a contextului, a oricărui context, între „bine” și „rău”, între „noi” și „ei”, între „normal” și „anormal”, între „adevărul nostru” și „minciunile lor”, „între noi – victimele” și „ei – statul paralel”, între individ și stat, între „patrioți” și „străini”, între „cei ce muncesc” și „cei ce trăiesc din impozite” etc. a devenit cadrul de înțelegere a lumii în care trăiește majoritatea oamenilor. Dar această dramatizare, pe care media o împinge mereu la paroxism, are doar o funcție propedeutică; menirea ei e aceea de-a ne împinge – prin succesive identificări cu „partea bună” – la alegerea (ultimă și decisivă) a liderului soteriologic, cel care va alunga „răul” și va restaura „binele” plenar. Scopul tensiunii e acela de-a se consuma în eliberarea pe care-o atrage alegerea liderului carismatic. Carismatic înseamnă aici: populist și produs de media.
Mă tem că acest pattern pe care l-am văzut în ultimele trei alegeri americane a început să circule liber prin lume. Singure imune la el sunt dictaturile, deoarece ele pot clama faptul că alegerea – ultimă și decisivă – a fost făcută prin aducerea la putere a liderului în exercițiu, cel care și-a dus țara în „epoca de aur” pe care cei ce joacă în democrații doar o promit. Pentru toate autocrațiile, tensionarea spațiului public democratic între extreme soteriologice e o șansă nesperată, căci sub imperativul maximalului, democrația devine nefuncțională. Și, pierzându-și avantajul funcționării, nu mai reprezintă modelul concurent al dictaturilor. Universalizarea modelului american, marcat de ideologia polarizării și de pasiuni soteriologice e, în acest moment, o problemă ce depășește America. S-ar putea foarte bine ca la bazele democrației americane – a Constituției și a instituțiilor de bază – să nu fi fost teama de o dictatură generică, ci, mai curând, aceea de demonii milenarismului (care e, și el, constitutiv Lumii Noi). Și, până la o dată recentă, reglajul originar să-i fi putut ține în frâu. Abia în ultimele două decenii, cuplarea unei ideologii apocaliptice cu o tehnologie (ce cochetează și ea cu apocaliptismul Science Fiction) să fi eliberat energia tensiunii polarizante, ce caută să se descarce în forme violente.
Nu știu dacă acest lucru e posibil, dar – în ceea ce ne privește – ar trebui să ne ținem cât mai departe de aceste lucruri. În definitiv, măcar atât putem învăța (și) de la Donald Trump: politica internațională nu e arena marilor pasiuni, ci cea a jocului intereselor și a contractelor din care obții un avantaj.
