De același autor
Probabil că va trebui să o recunoaștem deschis, la un moment dat: dintre toate eșecurile postrevoluționare ale României, cel mai patent e cel al justiției. Justiția ca atare e, în România de azi, expresia unui faliment dureros. Sigur, o să se spună că – totuși – își face treaba: se judecă furturi mărunte, accidente de circulație, se stabilesc contracte și se fac moșteniri. Numai că toate astea se făceau și-n Rusia lui Stalin (și se fac și-n cea a lui Putin), și în Germania lui Hitler. Sancționarea ticăloșiei cotidiene și perpetuarea statu-quoului nu sunt „reușite” ale justiției, ci funcții de supraviețuire a societății. Căci, dacă regulile vieții sociale s-ar stabili prin forță, justiția ar fi inutilă și – ca atare – ar dispărea. Problema adevărată a justiției, în orice societate, o reprezintă cazurile de corupție la vârful statului. În numirea, expunerea, judecarea și condamnarea acestora se vede dacă un stat e unul de drept sau unul al rețelelor de influență, cărora – în mod inevitabil – le aparține și justiția. În ceea ce mă privește, eu, unul, cred că situația din urmă e cea în care se găsește România.
Firește că rădăcinile ei sunt în trecut: în 1989 am moștenit – integral – justiția comunistă. Nu știu să se fi făcut epurări în cadrul ei, iar ceea ce am văzut cu toții – „Procesele Revoluției” (începând cu cel al lui Ceaușescu) – au arătat foarte trist. Aceiași procurori care înfierau „uneltele regimului” și expuneau „genocidul”, dacă puterea comunistă ar mai fi durat câteva zile, s-ar fi dus prin închisori să le ia declarații celor arestați și torturați în zilele acelea de decembrie. Și, dacă după aceea comunismul ar fi căzut, s-ar fi purtat la fel de „revoluționar” cum i-am văzut cu toții. Atunci, nu mai târziu, ar fi trebuit să înțelegem cu toții un adevăr elementar: că tot ceea ce atunci numeam „justiție” nu avea nimic de-a face cu profesarea dreptului, ci era o simplă unealtă – la fel târnăcopul sau cazmaua – cu care dai și după aia o pui în magazia cu scule. Ei bine, cu o naivitate ce azi nu poate apărea altfel decât culpabilă, noi i-am creditat și ei s-au reprodus la infinit.
Nu există nimic mai scabros în istoria instituțională a României moderne decât inflația de „facultăți de drept” de după 1990. În fiecare târg al patriei a apărut câte o oficină ce elibera diplome – sub patronajul generos al Ministerului Educației – și-n care predau cei care, până atunci, interogaseră pe patul de spital fetele ce încercaseră un avort sau anchetaseră „abaterile de muncă” ale muncitorilor nemulțumiți de penuria ultimului deceniu ceaușist. Dintr-odată, toată această faună de locotenenți ai Securității (când nu de securiști de-a dreptul, căci mai toți fuseseră puși de tatăl lor să facă dreptul pentru a arăta că în România „organele” nu încalcă „legalitatea socialistă”) s-a trezit abilitată să-i învețe pe cei tineri ce e dreptatea. Valuri de oameni care n-au făcut nimic altceva în viața lor decât să asculte „ordinele de sus” s-au apucat să producă – în cantități industriale – doctorate irelevante, dar care-i îndreptățeau la titluri academice. Și așa, vechea clasă a uneltelor juridice ale comunismului a devenit învățătoare a dreptății în lumea nouă.
Nu e de mirare că fața orașelor noastre arată așa cum arată: mai peste tot – și indiferent de partidele aflate la conducere –, în fruntea lor se află absolvenții acestor universități. Care, în general, practică ceea ce-au învățat și singurele lucruri pe care le știu: chițibușeria formală a hârtiilor care se tot întorc și se tot judecă până când ei – și numai ei – se văd proprietari de clădiri, de terenuri și de firme. Să ne amintim că oamenii acestui „drept” au patronat vreme de decenii spolierea foștilor proprietari care erau mereu amânați, împinși dintr-un termen într-altul, pentru ca proprietatea restituibilă să se ruineze și ei să-și vândă pe nimic dreptul de proprietate. Cui? Unui avocat de școală nouă căruia, minune a minunilor!, îi veneau hârtiile în câteva săptămâni după ce cumpărase dreptul de la fostul proprietar. Inși care au cumpărat terenuri – pe câțiva bănuți – de-a lungul traiectoriei viitoarelor autostrăzi și le-au vândut mai apoi pe sume faraminoase. Escrocheria nu e escrocherie adevărată dacă nu e ambalată juridic și dacă nu trece drept adevărul însuși. Într-o lume de canceroși, cancerul este normalitatea.
Vreme de 35 de ani, ne-am luptat cu marile dosare: Revoluția, Mineriadele, 10 August. Ce-a rămas din toate acestea? Dorința păturii juridice de-a plăcea puterii născute din violențele acestor evenimente. Acolo unde, în câteva săptămâni, pe baza expertizei balistice a gloanțelor și a armelor, puteau fi stabiliți – cu nume și prenume – vinovații și faptele puteau fi clarificate (pentru ca societatea să poată înțelege, asuma și trece peste), noi ne-am pomenit cu dezbateri metafizice, cu apelul la „iertarea creștină” și cu prescrieri peste prescrieri – din caruselul cărora ne-a scos mereu CEDO. Cine mai vrea să-și amintească faptul că toate dosarele acelea au fost pierdute, uitate, încuiate și casate de procurori și judecători concreți, și ei cu nume și prenume? De oameni care au acumulat funcții și grade (cei militari) și acum, de la înălțimea pensiilor lor nesimțite, ne explică tuturor că noi nu înțelegem „lupta” și „eroismul” lor. Dacă îi lăsăm în pace – pe principiul că vremea a trecut și n-are rost să mai zgândărim rănile trecutului, nu vor dispărea în umbra istoriei. Ci vor sta mereu, în fața noastră, ca un memento al faptului că, dacă nu suntem în stare să pedepsim crima, furtul e o banală contravenție ce nu merită nici măcar avertisment.
Oamenii de caracter ai justiției – mie-mi vin în minte trei nume: Monica Macovei, Laura Codruța Kövesi și Camelia Bogdan – au fost excepțiile. Fiecare dintre cele trei doamne a fost linșată public și, mai mult sau mai puțin, îndepărtată din profesie cu largul asentiment al „colegilor” ei. Nu s-a ridicat atunci „breasla” să protesteze, ci – dimpotrivă – s-a grăbit să tacă, supusă și servilă, ca un instrument ce-a fost întotdeauna în mâinile puterii. A oricărei puteri. Căci între magistrați și putere se joacă un permanent „pas în doi”: puterea ține în mână cheia salariilor și a pensiilor speciale, iar magistrații țin în mână dosarele puterii. Atâta vreme cât cei din urmă respectă înțelegerea tacită, dosarele marilor corupți merg la prescriere și puterea se face că nu vede și garantează arbitrariul acestor venituri sfidătoare.
Faptul de-a fi magistrat în România de azi echivalează cu cunoașterea unui singur lucru: să împingi la prescriere dosarele potentaților zilei. Atât și nimic altceva. Asta e toată „arta juridică” a României de azi. Excepții de neconstituționalitate, nevoia de noi probe, refacerea procesului, schimbarea completului, sistemul mapa, orice e bun pentru a amâna la nesfârșit un proces pe care justiția nu vrea să îl judece. Dintr-un motiv simplu: că, începând asemenea judecăți, și-ar ridica în cap oamenii care – în Parlament – îi votează, fără să clipească, împreună cu noi și noi sporuri și exceptări. Legătura aceasta s-a stabilizat de așa manieră, încât orice discurs despre „creșteri salariale” începe cu creșterile politicienilor și ale magistraților, și orice tentativă de reducere a veniturilor lovește exclusiv în celelalte categorii socioprofesionale. Consiliul Superior al Magistraturii și Curtea Constituțională au devenit instanțe care stabilesc salarii în România. Cred că e ceva fără precedent în analele justiției mondiale!
Ni se cântă refrenul ce spune că orice reducere a veniturilor magistraților e un atentat la independența justiției. Numai că lucrurile sunt exact pe dos: tocmai salariile nesimțite ale judecătorilor și ale procurorilor sunt dovada dependenței politice a justiției din România. Pentru aceste sume, disproporționat de mari în raport cu venitul mediu, magistrații sunt dispuși la orice; eu, unul, îi văd – pe toți, fără excepție – în troici capabile de judecăți expeditive. Ei nu aparțin niciunei ordini a statului; pur și simplu, și-au creat casta lor care are pretenția de a controla statul prin intermediul unor hotărâri arbitrare și, în chip manifest, în folos propriu. Acesta e motivul pentru care ar putea fi trecuți fără nicio exagerare și la atentat împotriva siguranței naționale, și la grup infracțional organizat. Salariile funcționarilor publici din România le stabilește Guvernul, nu magistrații. Să le stabilească! Orice persoană din magistratură care le contestă – indiferent de Curtea la care-și are obediența – poate fi revocată în cursul zilei respective. Cu toții putem protesta față de felul în care ne sunt calculate salariile sau față de reducerile care ne afectează; nimeni însă – cu excepția Guvernului – nu poate stabili salariile. Și, cu atât mai mult, nimeni din domeniul public nu-și poate stabili propriul salariu. Acesta ar trebui să fie un principiu constituțional.
În fine, o mai spun o dată, cu tot riscul: nu putem rezolva această stare de lucruri decât schimbând forma de justiție. Din punctul meu de vedere, asta ar însemna trecerea la curtea cu jurați. Da, e riscant, căci gradul de educație civică al oamenilor e precar (cum o vedem mereu), însă – pe de altă parte – faptul de-a hipostazia un grup ca fiind în afara societății, învestindu-l cu atribute sacrale, nu e ceva care să fie profitabil pentru ansamblul comunității. Justiția trebuie să fie realmente justiție, iar amestecul ei în politică sau în economie să tindă spre zero. În fine, politica s-ar cuveni să devină spațiul dezbaterii responsabile și al deciziei ce se naște din aceasta. Poate o formă de responsabilizare ar fi posibilitatea ca fiecare cetățean să devină jurat într-o judecată și educația pe care-ar presupune-o un asemenea exercițiu civic.
O să mi se spună că totuși și în justiție sunt oameni onești. Or fi. Dar nu se văd
