De același autor
Când, după Război, se naște ideea unei Europe care să funcționeze în același ritm, ea e menită să limiteze la minimum pornirile imperialiste ale marilor puteri continentale: Franța și Germania. Când se face biografia Uniunii Europene, se uită, mai mereu, un episod decisiv din evoluția acesteia: refuzul tranșant al Statelor Unite de a susține Franța, Anglia și Israelul în tentativa lor de a ocupa Canalul de Suez (la finele lui octombrie 1956), după ce Gamal Abdel Nasser îl naționalizase în vara aceluiași an. Era un semnal clar și net dat, deopotrivă, fostelor puteri coloniale, că nu se pot baza pe principala putere a lumii pentru a-și menține imperiile de peste mări și, în egală măsură, fostelor colonii, că America nu va interveni pentru a le apăra metropolele. E drept că odată a făcut-o (aproape împotriva voinței ei), în Vietnam, dar și acolo mai curând pentru a stăvili expansiunea comunistă decât pentru a menține ordinea veche a sistemului colonial francez. Cert e că mesajul președintelui Eisenhower a rezonat în toată „lumea a treia”: din acel an, 1956, și până în 1974 (când cade dictatura lui Salazar în Portugalia și cel dintâi imperiu colonial devine ultimul ce se destramă), practic toate fostele colonii își dobândesc independența. Avertismentul liderului de la Casa Albă atrăgea atenția Europei că, de acum înainte, soluțiile problemelor ei (în primul rând ale celor de natură economică) sunt doar pe continent și rezolvarea lor ține de coeziunea țărilor europene. De aceea, nu e deloc întâmplător faptul că, doar șase luni mai târziu, se semna Tratatul de la Roma, care constituia nucleul viitoarei Uniuni.
De la bun început, Uniunea se bazează pe convertirea în solidaritate a rivalității istorice dintre Franța și Germania. Ambele ies ruinate din război. Franța poate, încă, să conteze pe colonii pentru refacere și, neîndoielnic, repatrierea unor cetățeni francezi de peste mări parează, într-o anumită măsură, hecatomba demografică a conflagrației mondiale. Grație diversității resurselor și Planului Marshall (care viza în primul rând Franța și Italia, pentru a nu le lăsa paradă partidelor comuniste locale – cele mai puternice din Europa Occidentală), țara se ridică spectaculos și cunoaște, între 1960 și 1984, ceea ce Henri Mendras a numit „a doua Revoluție Franceză”: urbanizarea masivă, destructurarea lumii tradiționale (în speță a țărănimii și a burgheziei rentiere), unificarea țării prin școlarizare și prin media și triumful individualismului colectivist. Rezultanta tuturor acestora se vede în deciziile cvasi-napoleoniene ale președintelui De Gaulle: dotarea Franței cu armament nuclear și cu un portavion funcționând cu același combustibil, retragerea din NATO, concurența cu Germania în deschiderea către Est (inclusiv în cea către România). Un deceniu mai târziu, sub François Mitterrand, Franța cunoaște apogeul politicii sale europene. Mânat de imperativul unificării Germaniei, pentru a nu stârni pasiunile trecutului, cancelarul Helmut Kohl face profil bas și lasă Parisului hegemonia continentală. E epoca mandatelor lui Jacques Delors în fruntea Comisiei Europene și – astăzi – s-ar cuveni să medităm în ce măsură Comisia ca atare a fost concepută pe model francez. Numai că intrarea în noul mileniu nu a mai avut aceleași avantaje pentru Franța. Țară tradițională de imigrație, aceasta s-a văzut asaltată de valurile de boat people-și ce traversează Mediterana, dintre care cei mai mulți – deopotrivă din sudul și din nordul Saharei – sunt vorbitori de franceză. Integrarea acestei populații s-a dovedit a fi problemă insolubilă pentru administrația franceză, dovadă mereu reînnoitele revolte ale ghetourilor de culoare. Pe de altă parte, industriile franceze nu au avut forța celor germane și, la cumpăna veacurilor, Hexagonul s-a lăsat tentat de mirajul dezindustrializării și (pe fondul creșterii administrației și al turismului) de dezvoltarea serviciilor. Inutil să mai spunem că, după succesivele crize din 2008 și până astăzi, Franța cunoaște efectul de bumerang al acestor politici: creșterea spectaculoasă a îndatorării publice, scăderea puterii de cumpărare, tensiunile intercomunitare.
Situația Germaniei a fost, în bună măsură, diferită. Pierderile – enorme – de populație din războiul lui Hitler au fost compensate de afluxul masiv de etnici germani din Est, care au fugit din calea tăvălugului sovietic. Cu ajutorul american și, apoi, cu sprijinul nucleului european, Germania de Vest și-a refăcut industriile și, destul de repede, a devenit nu doar prosperă, ci și principala putere economică a continentului. La fel ca în Asia, Japonia și Germania au profitat deopotrivă de faptul că, pe fondul Războiului Rece, nu au fost nevoite să investească în armată (putând astfel direcționa sumele economisite în altă parte) și, în egală măsură, de o forță de muncă industrială, disciplinată și calificată. Renumele produselor industriei automobilistice și electrotehnice teutone au constituit garanția unui sistem de exporturi care i-a permis țării să acumuleze capital. Șansa, dar și problema ei a constituit-o sfârșitul comunismului. Șansă, deoarece – cu un pic de noroc – a făcut cu putință reunificarea, adormind spaimele aliaților europeni (Anglia, Franța și Uniunea Sovietică) cu privire la renașterea puterii germane. Unificării i s-a adăugat politica repatrierii etnicilor germani din toată Europa de Est. Dar toate acestea au ridicat, în egală măsură, și o problemă uriașă (care, la scara ei, a anticipat dificultățile integrării europene a statelor fost comuniste): aceea a ridicării fostei Germanii de Est la nivelul celei de Vest și a ștergerii sechelelor comunismului din memoria celor care l-au trăit. În ciuda miliardelor de mărci (și apoi de euro), discrepanțele dintre cele două Germanii nu doar că persistă, ci – cu apariția partidelor de extremă – se și accentuează. Ceea ce i-a permis Republicii Federale nu doar să poată controla acest proces (într-un anume sens fără precedent), dar și să se dezvolte, au fost trei piloni de politică economică: mai înainte de toate, un Ostopolitik menit a o lega de Rusia (din care importă hidrocarburi ieftine și în care vinde produse finite, mai ales mașini de lux); o politică monetară strictă, extinsă la scara întregii Europe, menită a controla deficitele bugetare și a face cu putință investițiile și, în fine, deschiderea către marile piețe asiatice (și, în primul rând, către China).
Putem să le reproșăm orice cancelarilor Schröder și Merkel, însă aceștia au avut întotdeauna drept criteriu al politicilor lor reglarea ceasului european în funcție de producția germană. Atât timp cât aceasta funcționa la turație maximă, exista un arbitru al problemelor continentale, care – în majoritate – au devenit, după 2000, fie financiare (precum în cazul Greciei), fie sociale (precum în cel al imigrației din 2015 sau al pandemiei). În toate situațiile de genul acesta, Berlinul era capabil de infuzii de capital (dublate, mai mereu, de alinierea partenerilor la politicile sale fiscale) care amortizau șocul și permiteau menținerea afacerilor la nivel normal. Numai că... în ultimii ani nimic n-a mai mers cum trebuie. Invadarea Crimeii și, apoi, a Ucrainei de către Rusia – în ciuda tentativelor de raționalizare a lui Putin întreprinse de Angela Merkel – a pus capăt importurilor ieftine de petrol și de gaz care alimentau industria producătoare germană. Din momentul în care s-a pus problema diversificării surselor de hidrocarburi, a devenit evident că și costurile de producție vor crește și, ca atare, competitivitatea industriei germane va avea de suferit. Indiferent cine a sabotat conducta submarină North Stream 2, a pus nu doar Rusia, ci și Germania în fața unui fapt împlinit. Cu o Ucraină aflată în război cu Moscova și cu o Polonie care se pregătește de ce e mai rău, posibilitatea importurilor din Est și, ca atare, a unei acomodări cu Kremlinul e tot mai mică.
Pe de altă parte, pandemia – cu telemunca și banii (enormi) investiți în menținerea consumului – a aruncat în aer politica monetară austeră a întregii Europe pe care a susținut-o, cu tenacitate, Germania. Deficitele bugetare au crescut spectaculos și continuă să crească, ceea ce accentuează, la scară continentală, inflația, erodează puterea de cumpărare a cetățenilor și alimentează tensiunile sociale. Or, de la Bismarck încoace, politica de dezvoltare a Germaniei s-a bazat nu doar pe eficiența marilor industrii, ci și pe pacea socială, pe școlarizare, specializare și menținerea muncitorilor într-un climat socio-economic motivant. Proletarizarea muncitorilor și a birocraților, dublată de tensiunile dintre Est și Vest și de cele dintre diversele comunități de imigranți și autohtoni, ar avea ca efect destructurarea țesutului social și actualizează spectrul unei prăbușiri similare celei din toamna lui 1918. În fine, agresivitatea Chinei în Orient și măsurile de retorsiune la adresa acesteia fac ca exporturile germane la scară mare să se limiteze tot mai mult, ceea ce ar avea ca efect producția „pe stoc” acasă (și ar duce la blocaje interne ale economiei). Dacă la aceasta se adaugă și criza componentelor produse în alte părți, probabil că nici industria germană nu mai e capabilă să funcționeze la maximul său.
Ca atare, cu Franța și Germania acumulând probleme și, mai ales, cu economiile la limita crizei, nu e de mirare că Europa suflă tot mai greu. Alegerile care se apropie pentru Parlamentul European vor fi, inevitabil, pe măsura acestei situații. Și divizarea voturilor între partidele hemiciclului de la Strasbourg/Bruxelles nu va face decât să accentueze criza. Mai ales dacă merg la „suveraniști”. //
