Încă o dată despre aceeași justiție

Ne-am lovit iarăși de două ori, în puținele zile ale acestui an, de problema justiției. O dată, cu istoria ministrului în funcție, Radu Marinescu, căreia jurnalista Emilia Șercan i-a găsit mai bine de 50% din teza de doctorat ca fiind plagiată. Ministrul a răspuns – în buna logică a the alternative facts – că dânsul nu consideră că e vorba de un plagiat, că așa erau normele atunci și alte asemenea, pe care le auzim mereu. Partidul care l-a nominalizat pentru și îl susține în funcție îl apără, dat fiind că nu prea are ce să facă; am văzut-o bine, rezerva de cadre a PSD-ului e compromisă înainte de-a ajunge în funcție. Premierul invocă „stabilitatea coaliției”, dat fiind că i se par mai importante reformele administrative și bugetare pe care le poate face, iar un PSD slăbit de asemenea scandaluri e în măsură să-i pună mai puține bețe în roate. Ca și cum n-ar fi de ajuns, pentru a treia oară Curtea Constituțională a amânat pronunțarea în problema pensiilor de serviciu ale magistraților, pe motiv de lipsă de cvorum. Din câte înțeleg, pentru a treia oară cei patru judecători dependenți de PSD nu au făcut act de prezență. Cam asta e starea justiției de la noi.

 Firește că această degradare, continuă, a justiției va sfârși prin a pune problema legitimității ei. O Curte Constituțională care refuză să decidă asupra privilegiilor magistraților este ea legitimă? Sau e o simplă instanță de sanctuarizare a beneficiilor celor cu funcții înalte în aparatul de stat, în servicii militarizate, în media și în afaceri? Dar, dacă ne aflăm în ultimul caz, cât de legitimă e decizia ei din 6 decembrie 2024 de anulare a primului tur al alegerilor prezidențiale din acel an? Căci – nu? – o instanță ilegitimă nu poate produce decât hotărâri ilegitime. Dacă ministrul Justiției a copiat cu toptanul în propriul lui doctorat și nimeni – exceptând o jurnalistă – nu-i contestă titlul obținut astfel, atunci plagiatorii care se adresează instanței mai pot fi făcuți vinovați de ceva? Deoarece – nu? – nu putem judeca cu două măsuri. Eu, unul, cred că ar trebui să gândim puțin mai atent teza lui Karl Marx potrivit căreia justiția (între altele) nu e o instanță neutră, menită a aplica o lege universală, ci – mai curând – o expresie a ideologiei unei clase sociale care, într-un anumit moment istoric, deține puterea și instituțiile statului. Oricât de criticabilă ar fi această teorie, ea descrie destul de corect realitatea justiției românești în 2026.

 Căci ce vedem? În mod manifest faptul că avem două justiții. Una se ocupă – ca să mă exprim așa – de „pricinile de ocol”: divorțuri, împărțiri de terenuri, acte de proprietate, litigii mărunte, scandaluri, furturi mici, bătăi, chiar și crime care nu implică persoane sus-puse. Aici lucrurile – de bine, de rău – merg. Sigur, e și corupție, e și incompetență, sunt și intervenții, dar, per ansamblu, funcționează și societatea nu se dizolvă în anarhie. Pe de altă parte, avem justiția de vârf, cea care ar trebui să se ocupe de marile cazuri de crimă (eventual în masă – ca la Revoluție), de devalizări și fraude economice scandaloase, de corupție la nivelurile superioare ale statului, de impostură (inclusiv academică) a potentaților etc. Ei, aici lucrurile nu mai merg. La acest nivel ai impresia că e vorba de niște „afaceri în familie” ce se cer acoperite înainte de-a da pe dinafară. Oameni politici, oameni de afaceri, din media și judecători aparțin aceluiași mediu – concurențial, fără îndoială –, însă care nu riscă să se dizolve dinlăuntru aplicând principii valabile în exterior.

 Am mai spus acest lucru și-l repet: existența a două tipuri de justiție e semnul distinctiv al feudalismului. Feudalismul asta înseamnă: faptul de-a avea nu două clase distincte, ci două specii umane diferite care cad, fiecare, sub altă lege. Or, ceea ce se întâmplă la noi e exact acest lucru: revenirea la feudalism. Și în acest proces, justiția e esențială, dat fiind că rolul ei e acum cel care altădată îi revenea Bisericii: în speță, ea conferă garanțiile universale ale separației dintre unii și alții. Poate că mobilitatea socială nu ne lasă să sesizăm clar acest proces și ne oferă iluzia că încă se poate trece relativ ușor dintr-o categorie într-alta (celebrul „băiat” care ajunge „șef”). Numai că, dimpotrivă, falia se adâncește, și aici e vorba mai curând de un proces integrator prin care pătura superioară se perpetuează. Faptul că, ocazional, integrează uomini nuovi nu înseamnă că se deschide, ci doar că își moderează endogamia prin primenire (în același tip de mental sau poate unul mai radical, căci liberții sunt mai fanatici decât stăpânii). În vreme ce Biserica propriu-zisă glisează mai curând către un orizont psihologic și magic deschis tuturor, justiția devine din ce în ce mai mult legitimatoarea noii „aristocrații” prin eliberarea de brevete de „vrednic este” să se înstăpânească asupra „bunului câștigat” și să conducă în numele superiorității de clasă.

 N-ar fi exclus ca, într-un viitor oarecare, să asistăm la o triplă funcție a omului de drept în România: acesta să-și înceapă cariera ca avocat (adică om de afaceri), ce se inițiază în partea vizibilă a lucrurilor din lumea noastră, să o continue ca magistrat (care cunoaște și partea ei nevăzută) și să o încheie (ca sinteză a celor două) în politică, eventual în administrație. În felul acesta s-ar constitui pătura superioară a unui stat patrimonial care, la mai multe niveluri, e posesorul a tot și a toate și care deleagă administrarea unor componente (firme, servicii publice etc.) unor mandatari care îi varsă în cont beneficiile. Dacă ar fi integrați și într-o ierarhie militară, ar fi și mai bine. Astfel, am avea un „stat unitar și centralizat”, cu aparența „economiei de piață”; cam ceea ce visa Gorbaciov și a realizat Xi Jimping. În acest context ar fi absurd să vorbim de „independența justiției”, căci aceasta din urmă ar fi – în ultimă instanță – chiar armătura acestui tip de stat. Nu vreau să fiu excesiv de pesimist, dar mie, unuia, mi se pare că în această direcție evoluează lucrurile și că oamenii „sistemului” juridic, făpturi amfibii prin excelență (deopotrivă în mediul de afaceri și în „aparatul de stat”), vor fi cei care vor gira evoluția României spre o formulă din ce în ce mai „stabilă”, adică mai feudală.

E cu putință o schimbare a acestei direcții? Da, sigur că da, numai că nu e clar în avantajul cui. A limita puterea magistraților înseamnă a lăsa în suspensie problema legitimității cu care aceștia își investesc „achitații” și „prescrișii” și ar crea alte tensiuni pe care nici oamenii de afaceri, nici politicienii nu le vor. „Mașina de albit” care este justiția e, deocamdată, foarte utilă așa cum este. Schimbarea nici n-ar fi dramatică în ultimă instanță, dat fiind că – în virtutea separării puterilor în stat – justiția aplică legea, dar nu poate să legifereze. Și, atunci, puterea reală e în mâna legislatorului, adică a parlamentului. Și acesta poate da câteva hotărâri simple: de pildă, instanța care nu face de trei ori cvorumul se suspendă din oficiu și toți membrii ei își pierd beneficiile aferente funcției. Sau: limita de judecare a unui proces e de trei ani. Cred că e absolut suficient pentru un proces onest în orice domeniu și vizând pe oricine. Toți magistrații care au avut legătură cu acel proces (asta pentru a preîntâmpina „schimbarea completelor” în mersul acțiunii) își pierd toate drepturile ce decurg din funcție și sunt excluși din magistratură dacă nu încheie (complet, cu motivare) procesul în cei trei ani. Nu e aici nicio limitare a „independenței justiției”, ci doar o motivare a exercițiului ei. Altminteri, ne putem trezi cu un judecător care să se întrebe – metafizic – dacă omul, finit prin definiție, poate uzurpa locul lui Dumnezeu, singurul Judecător adevărat. Cum pot eu, om nenorocit (mai puțin în ceea ce privește veniturile), să judec un semen al meu? Vă dați seama cât s-ar judeca un asemenea proces (de conștiință)?!

 În fine, pe mine, unul, mă miră că nicio asociație civică nu a întrebat Curtea Constituțională dacă privilegiile de castă sunt constituționale sau intră la discriminare. Altfel spus, discriminez dacă îi spun cuiva vechiul cuvânt pentru rom, dar nu discriminez dacă le dau unora (foarte puțini) o pensie de zece ori mai mare decât a majorității? Onest vorbind, eu cred că 99% dintre romi (și, probabil, tot atâția dintre români) ar fi de acord – pe semnătură la notariat – să li se spună oricum, dar să li se dea o pensie de zece ori mai mare! Unde e discriminarea reală: în cuvinte sau în fapte? Un cetățean vârstnic rom – sau român – cu pensia medie, care are probleme de sănătate și căruia i se spune, în sistemul de stat, că nu-știu-ce aparat nu merge sau cine-știe-ce medicamente nu se găsesc nu e discriminat în raport cu un magistrat pensionar care, foarte bine – în virtutea pensiei de stat, se poate duce în sistemul medical privat sau, eventual, poate apela la cel din străinătate? Cam asta e una dintre problemele la care ar trebui să răspundă Curtea Constituțională.

 Această instanță ridicolă și cinică ce-și poate bate joc de orice. Căci dacă cineva – Parlamentul, de pildă – ar pune piciorul în prag, Curtea ar putea striga: toată legitimitatea puterii voastre vine de la noi. Dacă nu eram noi în 6 decembrie, nu erați nici voi la Palatul Cotroceni și la Victoria. Și ce poți să le răspunzi? Pot să rămână nouă ani fără cvorum! Așa e, dacă ajungi la mâna „salvatorilor”. A celor care-au realizat ceea ce domnul David doar visa: ne-au salvat de noi înșine.