De același autor
Acum, când prostiile făcute de guvernanți în anii precedenți ne-au pus cu spatele la zid, ar trebui să medităm asupra motivelor care au făcut cu putință derapajul din care nu știm cum să ne redresăm. S-ar putea ca intrarea în normalitate să fie mult mai dificilă decât ne-am putea-o imagina. Căci – dacă chiar am dori să schimbăm starea de lucruri care ne-a dus la criza actuală – ar trebui să repunem în discuție întreaga noastră modernitate.
„Modernitatea”, atunci când vorbim de ea pe meleagurile noastre, e un cuvânt generic ce nu numește decât parțial realitatea ultimelor două secole din istoria României. Da, există o modernitate a modelor, a comportamentului în societate, a instituțiilor, a mecanismelor birocratice, încet-încet una a infrastructurii și a industriilor. Însă, dincolo de toate acestea, lumea premodernă, feudală la vârf și rurală la bază, persistă și se insinuează în cadrele „formelor de împrumut”. Feudalismul înseamnă ceva foarte simplu: că există două tipuri de umanitate – cei care percep impozite (și fac ce vor cu ele) și cei care plătesc impozite (și trebuie să le plătească). Cele două „regnuri” umane trăiesc diferit, interferează foarte puțin – cel mai adesea, violent – și nu au în comun decât o genericitate metafizică (și unii, și ceilalți sunt muritori). Așa se explică rolul esențial al religiei ca unificator al unei lumi bazate pe principiul separației. Și cu religia, aici, în Estul Europei, e o problemă: pentru Biserica Răsăritului. Occidentul, în ansamblu, și modernitatea, în mod particular, sunt erezii, care trebuie combătute și a căror influență trebuie limitată. La baza modernității se află un principiu simplu: toți oamenii sunt egali. Nu există segregări de castă în interiorul comunității civice. Evident că, într-o societate pentru care segregarea pe baza privilegiilor e normalitatea, o asemenea idee e scandaloasă.
Și adevărul e acela că noi am făcut totul pentru a o dezamorsa. Mai înainte de toate, vechea „aristocrație” feudală s-a conformat întru totul principiului enunțat de Prințul di Salina în „Ghepardul” lui Lampedusa: „Ca să păstrăm totul, va trebui să schimbăm totul”. Familiile boierești sunt cele care-și trimit copiii la studii în străinătate (înlocuind Academia Patriarhiei din Constantinopol cu universitățile franceze și germane), ei sunt cei care preiau (în buna logică a protipendadei – a primelor cinci ranguri boierești) înaltele funcții din stat – cele de miniștri, de generali –, și numeroasa lor descendență ocupă rapid posturile din birocrație. Sigur, formal avem un soi de egalitate (care se deschide progresiv de la 1848 la 1946), însă ea funcționează pe principiul cooptării: câte un „tânăr de succes” din boierimea mică (mai întâi), apoi din burghezie e adus în sferele eterate ale puterii și aculturat în ritualurile acesteia. Așa se salvează totul: căci dacă oamenii se schimbă, obiceiurile rămân incredibil de constante, în ciuda regimurilor diferite pe care le-a cunoscut România în ultimele două veacuri. Tot așa cum boierii „pământeni” au preluat – întru totul – modul de a fi al fanarioților, odată ce le-au luat locul, și burghezia urbană (în mare parte „de robă”, mai întâi, și de afaceri, mai apoi) s-a impregnat de stilul boieresc, iar „proletariatul” ajuns la conducerea țării după 1948 a devenit, incredibil de repede, „burghezie roșie”, din care s-au născut – după 1989 – „baronii” de partid.
La baza acestei continuități structurale se află credința, sinceră, a celor care acced la conducere că ei sunt destinați – printr-o elecție divină – acestei misiuni. Și, ca atare, au toate drepturile pe care primordialitatea în stat le presupune (în orice tip de societate) și dreptate în tot ceea ce fac (indiferent de efectele faptelor lor). „Centura privilegiilor”, mereu reînnoite și extinse, e garanția funcției mesianice a acestei clase autodesemnate ca atare, aflată deasupra legilor și a responsabilității. În fine, cooptarea magistraților în acest empireu al tuturor „drepturilor” i-a transformat pe aceștia nu în judecători – aflați la egală distanță de toate părțile posibilei decizii, ci parte a „sistemului”, care îi folosește ca unealtă de ținere la distanță a celeilalte părți. Avem – e drept – o singură justiție, dar ea se aplică diferit, în funcție de caz: celor „din conducere”, cu blândețe, celor conduși, cu rigoare. Și, ca-ntotdeauna, casta „superioară” domină societatea grație „dreptului” de a o impozita. Într-o societate modernă, politica și administrația decurg dintr-un contract civic: cetățenii acceptă plata unei contribuții comune (impozitul) în schimbul beneficiilor pe care centralizarea acestuia și transformarea lui în lucrări publice (de infrastructură, de servicii sociale etc.) le aduce. În lumea noastră, aceste beneficii, atunci când sunt, sunt cu totul aleatorii. În fapt, impozitul e mai curând un tribut pe care cei de la putere îl impun celor fără putere și care e folosit de primii fără a le da ultimilor niciun fel de raport cu privire la el.
Toată această harababură financiară și administrativă pe care o descoperim azi a fost cu putință – în primul și în primul rând – datorită faptului că aceia care au guvernat țara n-au avut nici măcar o clipă tentația de a face publică execuția bugetară pe instituții, pe ministere și pe ansamblul economiei de stat. Tot ceea ce-au făcut a rămas în cercul lor strâmt și, în treacăt fie spus, nimeni nu le-a cerut socoteală. S-ar cuveni să facem și această observație: cine să le ceară socoteală? Președintele? Cel pe care l-am avut a fost un monarh ratat, care a instituit ca reguli ale „înaltei administrații” tăcerea, opacitatea și afișarea unui lux de neam prost. Guvernatorul Băncii Naționale? E și el, de 35 de ani, ministru în toate guvernele. Economiștii? Cu toții speculează la bursă acțiunile guvernului. Societatea civilă? Care? Cea sponsorizată de stat? Sau cea care nu-nțelege nimic din economie? Morala e aceea că privilegiile acționează foarte eficient: ca un gard dincolo de care nimeni nu știe ce se întâmplă și, dincoace de el, totul se reduce la bănuieli. Ne place sau nu ne place, nu suntem o societate modernă. Faptul că avem telefoane mobile, internet, showroomuri de automobile, că putem călători și mânca după poftă nu ne-a transformat în oameni ai secolului al XXI-lea. Am rămas, la fel ca-n secolul al XIX-lea, în lumea boierilor și a pălmașilor, în a celor pentru care totul e foarte ușor și a celor pentru care totul e foarte greu.
Dar toate lucrurile acestea au măcar avantajul de-a ne arăta care și unde ne sunt problemele. Iar răspunsul la ele nu e chiar atât de abstrus pe cum pare. De pildă, obligativitatea fiecărei instituții de a publica, anual, exercițiul bugetar cu toate – dar absolut toate (și defalcate) – cheltuielile. Dacă există decalaje mai mari de 5% între sumele declarate și starea de fapt (ceea ce constatăm cu toții, acum, la scară națională), situația e asimilată crimei de înaltă trădare și toată conducerea instituției, a ministerului sau a guvernului răspunde solidar pentru ea. Altfel spus, dacă îl lași pe șeful cel mare să fure, plătești și tu. Evident, e o aberație totală ca statul sau primăriile să aibă „reprezentanți” (plătiți cu sume faraminoase) în consiliile de administrație ale instituțiilor din subordinea lor! Tu, ca primărie, ești obligat să gestionezi salubritatea sau spitalul județean; nu e o cale de a-i îmbogăți pe unii numindu-i acolo. Tu, ca stat, ești obligat să te ocupi de instituțiile (energetice, de păstrare a naturii etc.) aflate în grija ta. Nu poți s-o faci, le privatizezi și gata. Ideea aceasta că avem sute de consilii în care nu se întâmplă nimic și din care se încasează rente trebuie să dispară definitiv. La fel cumulurile, primele, indemnizațiile, sporurile etc. Toate acestea funcționează – evident, doar la vârf – ca și cum eu (de la bază), ca profesor, aș cere spor de predat, primă de ascultat, indemnizație de corectat, bonus de trecerea notelor în catalog și supliment de deplasare de acasă la facultate; și toate – separat – pentru vreo patru norme! Când te angajezi, ți se spune care e fișa postului și ce ai de făcut; dacă vrei, accepți, dacă nu, pleci. Dar, atenție, asta înseamnă – în egală măsură – faptul că nici statul sau instituția nu-ți poate impune lucruri în plus, în virtutea faptului că, undeva, mai scrie „și altele”!
Evident, primul lucru care trebuie făcut este eradicarea completă a privilegiilor. România lui 2025 are nevoie să treacă printr-un proces similar – și, sper, fără violență – celui pe care în urmă cu 240 de ani l-a traversat Franța Revoluției. Nu va exista egalitate civică și nici societate civilă într-o țară structurată în regnuri feudale. Mai mult, ar trebui amendată Constituția cu acest principiu: orice tentativă de impunere a unui privilegiu (individual, de grup, profesional sau de castă) constituie infracțiune asimilabilă atentatului la siguranța națională. Prima instituție căreia să i se aplice acest principiu să fie Curtea Constituțională. Orice cerință bugetară, dincolo de cea prevăzută în exercițiul anual, a Curții Constituționale e infracțiune. Și dacă va cere hârtie de xerox! Iarăși, nu putem avea instituții de stat care nu-și fac treaba, care sunt în urmă cu ce au de făcut, care au deficite bugetare enorme și ai căror membri au salarii farminoase, la care se adaugă tot soiul de „indemnizații”. Aveți deficit bugetar în acest an, se plătește din salariile voastre de anul viitor. Punct.
Adevărul e acela că am construit – de 35, de 76, de 159 sau de 2014 ani – o clasă de guvernanți care fac ce vor, își stabilesc singuri veniturile și nu dau seamă pentru nimic. Aici e problema. În locul ei, ar trebui să avem un număr limitat de funcționari publici, cu salariu decent (atât pentru ei, cât și pentru societatea în care trăim cu toții) fixat prin lege și care au atribuții clar definite pentru care răspund periodic. Acesta e pasul de la feudalism la modernitate. Când în Germania preda Hegel, la noi boierii își duceau fiicele nubile în patul din bivuacul unui ofițer rus, își spânzurau iobagii de picioare și-i afumau cu ardei iuți să plătească alte și alte biruri. Când în lume se discută de inteligența artificială și de tratamentele genetice ale cancerului, la noi e circ cu o grămadă de „băieți deștepți” ce iau bani din 20 de părți (ale aceluiași stat) fără să facă nimic. Un stat de secol XVIII în secolul al XXI-lea. Un stat în preajma revoluției. Singura întrebare e dacă aceasta va fi pașnică sau violentă.
