Legi fără de lege

Legile Educației sunt hibridul monstruos născut din încrucișarea dintre un vid solemn și un ghem de interese.

Mihai Maci 06.09.2022

De același autor

„Consultarea publică” organizată de Ministerul Educației cu privire la cele două Legi ale Educației Naționale s-a încheiat, în total a durat 6 săptămâni, în intervalul dintre 13 iulie și 24 august, adică exact pe perioada vacanței legale a majorității cadrelor didactice. În felul acesta, posibilitatea lor de a se întâlni și de a dezbate în mod real (adică discutând în grupuri) prevederile noilor legi a fost redusă până la inexistență. Rămânea ca oamenii să scrie individual, la o adresă de mail oficială. Aceasta e o modalitate neutră de a spune că opiniile profesorilor nu contează, căci fiecare – luat în parte – exprimă doar un punct de vedere și aceasta e ușor amendabil sub semnul parțialității lui. Pentru a preîntâmpina obiecțiile, ministrul a organizat câteva întâlniri fie personale (la nivel politic sau administrativ cu inspectori sau rectori), fie online (însă unde nu funcționa sonorizarea sau era prea solicitată platforma, iar timpul de intervenție al celor care aveau ceva de spus era redus la câteva minute). În aceste condiții e greu de imaginat că poate exista o dezbatere reală asupra prevederilor punctuale ale unor documente care numără, împreună, 285 de pagini. Cu aproape două săptămâni în urmă, 100 de intelectuali publici – majoritatea profesori în diverse forme de învățământ – i-au cerut ministrului prelungirea termenului de consultare, motivând-o, pe de-o parte, de situația efectivă a cadrelor didactice (multe dintre ele aflate în concediu), pe de alta de importanța acestor legi și de nevoia de a analiza temeinic prevederile care vor influența destinul a sute de mii de elevi.

 

Răspunsul ministrului a fost la limita grobianismului: a menționat propriile „dezbateri” din acest interval (fără ca ele să fi fost realmente publice, adică anunțate din timp, deschise oricui sau măcar înregistrate, de așa manieră încât să poată fi urmărite de toate cadrele didactice interesate), i-a redus la irelevanță pe semnatari (făcându-i o zecimală din numărul totalului profesorilor și în felul acesta inducând – în mod falacios – ideea că majoritatea e de partea lui) și, în fine, categorisindu-i ca fiind „un grup de interese”. Întrucât și eu am semnat această scrisoare, fie-mi îngăduit să spun că pe mulți dintre semnatarii ei nu-i cunosc nici măcar după nume. Însă cred în onestitatea lor, dat fiind că a cere o judecată temeinică asupra unei legi ce antrenează consecințe la scară mare și în timp mi se pare a fi o dovadă de pertinență civică. Iar a-i taxa, suveran, pe oamenii care se adresează politicos și într-un context instituțional cu o cerere îndreptățită, ca „grup de interese”, e, din punct de vedere civic, o impertinență. Gabriel Liiceanu, Nicolae Manolescu, Andrei Cornea, Lazăr Vlăsceanu, Andrei Oișteanu și atâția alții n-au fost numiți astfel nici măcar de Ion Iliescu! O asemenea calificare jignitoare la adresa întregii societăți civile dă măsura felului în care gândește un om mic aflat temporar într-o funcție mare: pentru el, peste tot, sunt numai „grupuri de interese” cărora fie trebuie să le facă jurământ de vasalitate și pe care fie trebuie să le cumpere, fie să le elimine. Cam aceasta e gândirea ministrului educației din România lui 2022! Ceva ce seamănă cu logica lui Stalin, care peste tot vedea doar „centre contrarevoluționare” și „comploturile” lor.

Probabil că ministrul Cîmpeanu cunoaște – din proprie experiență – ce sunt „grupurile de interese” și cum devin acestea vehicule ale puterii, căci legile pe care ni le propune pentru „dezbatere” chiar par a fi opera unor asemenea „grupuri”. La capătul „consultării”, ministrul ne-a anunțat o singură propunere pe care pare (deocamdată nu mai mult de-atât) s-o ia în considerare: aceea ca „cei care renunță unilateral la titlul de doctor” să restituie în timp de 30 de zile „contravaloarea serviciilor de şcolarizare pentru programul de doctorat, în integralitate, pentru perioada finanţată şi în cuantumul finanţat de la bugetul de stat”. Și acest lucru e tot atât de clar precum toate celelalte formulate public de Sorin Cîmpeanu. Ce să înțelegem de aici? Că un absolvent de doctorat cu taxă restituie ceva pe care – în mod normal – tocmai taxa plătită de el în anii în care a fost doctorand era menită să-l acopere? Sau că plagiatorii (cine altcineva s-ar gândi să renunțe la titlul de doctor?) au fost beneficiari de subvenții de stat pe perioada când se presupunea că-și scriu teza (evident, în paralel cu salariul)? Poate n-ar fi zadarnic să vedem dacă nu cumva „genii” ale nației precum prim-ministrul, ministrul de interne sau cel al educației au primit burse sau scutiri de taxe (plătite din banii publici) pentru a-și compune „opera”, trecută mai apoi la „secret”. Și apoi s-ar cuveni ca ministrul educației, dimpreună cu colegul dânsului de la Interne, să ne explice cum poate fi secretizată o lucrare care se prezintă în susținere publică. De când e doctoratul – din Evul Mediu – și în toate legile (inclusiv ale noastre), susținerea tezei candidatului la titlul de doctor e publică și la ea poate participa oricine. Cum poate fi secretizată o lucrare care, mai întâi, a fost prezentată – oficial – în public?! Să ne explice ministrul!

Această „măreață idee” i-a venit celui ce conduce învățământul în urma faptului de-a fi „dezbătut la Braşov, împreună cu reprezentanţi ai Partidului Naţional Liberal din toate organizaţiile din ţară, cele două proiecte de legi ale educaţiei care transpun Proiectul «România Educată».” Altfel spus, în antepenultima zi a consultării, singura observație pe care ministrul anunță că și-o însusește vine de la un partid politic: întâmplător, cel din care (în acest mandat!) face și dânsul parte. Mai nou „consultarea publică” a ajuns discuție în cadrul partidului? Și, să fiu iertat, dar un partid politic – al cărui scop declarat este obținerea puterii în stat – nu e tot un „grup de interese”?! Din miile de mesaje care, bănuim, au fost trimise ministerului în săptămânile de „consultare”, niciunul nu i-a atras atenția ministrului? Dacă partidul e considerat a fi un eșantion reprezentativ la scară națională a tuturor profesiilor – inclusiv a celei de profesor – atunci la ce bun jocul de-a „consultarea publică”? Și ce am aflat în urma discuțiilor din partid? Că aceia care vor să scape de urmărirea penală pentru plagiat au de plătit o taxă civilă reprezentând contravaloarea studiilor. Adică, dacă au fost în sistemul de doctorat cu taxă fără frecvență, câteva sute de lei. Sau – cine știe? – în alte forme, câteva mii de lei. Pe scurt, valoarea unui timbru fiscal care-i exonerează de orice altă urmărire.

Dar problema celor care vor să renunțe – din rațiuni evidente – la titlul de doctor nu e aceasta, ci faptul că acest titlu are efecte legale. Pe baza lui se avansează în carieră (inclusiv – sau mai ales – în cea militară), se accede pe anumite posturi și se primește o retribuție la fiecare salariu. Cu acestea toate ce facem? Căci – mergând pe logica propunerilor PNL-ului – ar trebui ca împricinatul (cel care vrea să renunțe la titlul de doctor) să le restituie și pe ele. De pildă, dacă e militar, să fie degradat și, inevitabil, deferit Curții Marțiale pentru atingerea adusă onoarei corpului ofițerilor. Și, încă mai înainte de aceasta, pus să dea înapoi toate sporurile primite din momentul în care a beneficiat de indemnizația de doctorat. Pentru că acestea sunt veniturile adevărate care constituie o pagubă pentru stat. Sau vom fi în situația în care omul care va renunța la titlul de doctor va da înapoi universității la care și-a susținut teza câteva sute/mii de lei, dar va continua să încaseze – și după renunțare – sporurile doctorale (pe baza „principiului bunului dobândit”)?!

În fine, s-ar fi cuvenit ca ministrul Cîmpeanu să ne lămurească și ce înseamnă renunțarea la titlul de doctor. Unde, în lume, mai există așa ceva?! Cum să le explice străinilor un tânăr aflat la studii o asemenea măsură legală? Doctoratul, ca atare, nu e Doctorat Honoris Causa. Acesta din urmă e un titlu onorific, acordat de senatul universităților celor pe care această instituție îi consideră meritorii și nu are niciun fel de efecte juridice sau economice. E, pur și simplu, un titlu de prestigiu. Dacă cel care l-a primit consideră că universitatea care i l-a acordat e una cu care nu dorește să-și asocieze numele, îl poate refuza. Doctoratul, în schimb, reprezintă încununarea parcursului formator al unui cercetător și e modalitatea prin care numele consacrate ale domeniului său îl primesc în rândul lor. E rezultatul unei munci temeinice și validarea acestei munci de către comunitatea magiștrilor. A renunța la el revine la a anunța că munca celui care renunță la el n-a fost chiar muncă și că aceia care i l-au acordat n-au fost chiar magiștri. Ar fi fost de așteptat ca școlile doctorale, în ansamblul lor, să protesteze față de o asemenea măsură care le batjocorește demnitatea.

Nu o să reiau lucrurile care, în ultima lună și jumătate, s-au formulat în spațiul public (nu pe site-ul ministerului, nici la reuniunile de partid – deși nu contest faptul că inclusiv în aceste medii se vor fi spus și lucruri cu cap) pe seama Legilor Educației. Discuția lor, care a angrenat o mulțime de oameni, ce și-au sacrificat din timpul vacanțelor pentru a citi, judeca și formula opiniile, e unul dintre puținele lucruri bune ce se pot spune despre educația ultimilor ani. Maratonul Educației (care se găsește pe canalul de YouTube al dlui Cristian Presură), Scrisoarea celor 100, intervențiile publice ale dlor Nicolae Manolescu, Lazăr Vlăsceanu, Mircea Miclea, Ciprian Mihali, Ioan Alexandru Tofan, Adrian Muraru și ale atâtor altora, precum și comentariile multor cadre didactice și cetățeni arată că problema e reală și că oamenii sunt dispuși a-și pune competența în slujba căutării unui răspuns la blocajele învățământului românesc.

Legile propuse de ministrul Cîmpeanu sunt strâmbe: în bună măsură plagiate, marcate de multiple tentative de a veni în ajutorul celor care au fentat sau fraudat studiile temeinice, foarte atente cu „stabilizarea” funcțiilor de conducere și deloc interesate de elevi și de dascăli. Iar faimoasa „Românie Educată” pe care se bazează e la fel de consistentă ca un discurs liber al prim-ministrului. Legile acestea sunt hibridul monstruos născut din încrucișarea dintre un vid solemn și un ghem de interese. Partea proastă e aceea că ele vor apăsa pe viețile a sute de mii de nevinovați. Și vina lor o vom purta cu toții. //

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22