Neculai Constantin Munteanu, portretul unei voci

Vocea lui Neculai Constantin Munteanu era vocea noastră lăuntrică așa cum ne-o doream: eliberată de spaime, de gâtuiala furiei sau a emoției, având curajul de a numi clar ceea ce ni se întâmplă.

Mihai Maci 17.11.2021

De același autor

Nu-mi amintesc când l-am auzit prima dată, dar am crescut cu vocea lui în fundal. Prima mea amintire personală cu ”Europa Liberă” e din aprilie 1986, când se transmiteau buletinele de știri cu privire la sănătatea lui Mircea Eliade, ajuns în spital, cu un cancer galopant. Părinții mei deveniseră, dintr-o dată, foarte atenți și – fără ca bruiajul să fie cauza principală – stăteau cu capul apropiat de radio. (Acele emisiuni m-au determinat ca-n anul următor, primul meu an de liceu, să citesc prima parte a ”Romanului adolescentului miop” apărut ca supliment al revistei ”Manuscriptum”.) Pe vremea aceea – în a doua jumătate a anilor ’80 – viața noastră de familie se petrecea, pe toată durata sezoanelor reci, în bucătăria unui bloc din Arad. Acolo, într-un capăt al mesei, eram eu cu caietele mele, într-altul, tata cu dosarele lui, iar mama făcea mâncare, spăla și – după toate acestea – corecta lucrările elevilor stând pe un scaun. Căci doar în bucătărie era cald, deoarece lăsam gazul să meargă (și, în cuptorul aragazului se încălzeau cărămizile refractare pe care le luam, învelite în prosoape, când mergeam la culcare). Lumina era de la lampă și-mi aduc aminte de rola de feștilă (ce stătea în sertarul dulapului de haine), care – în acele vremuri – era o adevărată comoară. Și, pe caloriferul inert, era radioul – un VEF rusesc – pe care tata îl deschidea, cu gesturi precise, la ora 7 seara. Mult mai târziu m-am gândit la faptul că întreruperile de curent ne făcuseră să regresăm de la televizor (ce se alimenta din priză), la radio (care mergea pe baterii). În principiu, pe la 7 trebuia să fiu gata cu temele; dar curentul venea abia la 8, când începeau știrile la televizor (la programul unic de atunci) și – pentru Tovarășul – se făcea lumină. Totuși, rareori deschideam televizorul; eventual, într-o singură zi, pe la 8.30, dacă era un serial polonez de capă și spadă: ”Norii negri”. În restul zilelor rămâneam în bucătărie și ascultam – cu mama și cu tata – la radio.

Vocea aceea era foarte plastică, o simțeai serioasă, câteodată chiar casantă, dar avea – întotdeauna – și o undă de ironie care, adesea, venea la suprafață cu o trimitere, un joc de cuvinte, o glumă. Ironia aceea, afectuoasă, ne-a făcut să suportăm ceea ce numea seriozitatea lucidă a vocii. O aud și azi – când am uitat vocile atâtor apropiați – și mi se pare straniu faptul că părinții mei, pe care, uneori, lipsurile de tot felul îi afundau în tăcere, surâdeau ascultând-o cum numea tocmai realitatea care-i împingea la crispare. Căci nu era nimic crispat în acea voce, nu avea nici solemnitatea ușor distantă a vocii Monicăi Lovinescu, nici sonoritatea cu accent profesional a vocii Ioanei Măgură Bernard, nici timbrul celorlalte voci (exceptând-o, poate, pe cea a lui Neagu Djuvara, pe care – cu puțin timp înainte de Revoluție – l-am auzit vorbind despre recent apăruta sa carte ”Les Pays roumains entre Orient et Occident”). Era o voce care păstra în ea distanța analizei impecabile, dar care – deschisă și, câteodată, jucăușă – părea a veni de foarte aproape. Iar acel ”al dumneavoastră Neculai Constantin Munteanu” cu care își încheia speech-ul avea o rezonanță aparte: chiar îl percepeam ca fiind al nostru, ca fiind o parte din peisajul acelei bucătării pe care o întuneca nu doar absența curentului, ci și fumul de lampă; un membru al familiei pe care nu doar îl ascultam, ci cu care dialogam. În preajma Sărbătorilor de Iarnă se prezenta, trimițând – glumeț – deopotrivă la cenzură și la memoria ce-i rezista: ”al dumneavoastră Moș Neculai”.

Pe mine, vocea acesta m-a cucerit mai înainte de-a fi atent la ceea ce spunea. Apoi, am început s-o ascult și eu. Și, dincolo de conținutul fiecărei intervenții de la ”Actualitatea Românească”, două au fost lucrurile care mi-au rămas în minte (și în suflet): pe de-o parte atenția față de nuanțe și capacitatea de a le integra într-un tablou de ansamblu al situației. Poate părea straniu, dar noi, atunci, trăiam într-o lume în alb și negru (și, mai ales, în nesfârșitul gri al mizeriei) și însăși capacitatea noastră de a o descrie sfârșea în reactivitate. La ora 7, la ”Europa Liberă”, lumea aceea prindea culoare. Apoi era politețea și, aș îndrăzni să spun, nu doar politețea pur și simplu, ci ceva mai mult: o politețe pătrunsă de afectivitate care se exprima printr-o eleganță a gândului și a frazei. Vocea lui Neculai Constantin Munteanu era întruparea evanescentă a ceea ce ne lipsea, dincolo de nevoile materiale: deschidere, atenție, luciditate, jovialitate, înțelegere, formulare impecabilă și – mai ales – curajul de a spune. Vocea lui era vocea noastră lăuntrică așa cum ne-o doream: eliberată de spaime, de gâtuiala furiei sau a emoției, lăsând în urmă ritmul silabisit al lozincilor patriotarde și jargonul familiar al discuției din grupurile noastre de încredere, având curajul și capacitatea de a numi clar ceea ce ni se întâmplă. Atunci când jurnalistul de la München ne vorbea, noi vedeam. Și ne vedeam. Și ne vedeam – pre noi înșine și unii pre alții – altfel decât cu teamă și cu ură.

Am continuat să-l ascult până în 1994 și îmi amintesc cum, în lunile entuziasmului postrevoluționar, a fost printre puținii care au căutat să ne pondereze pasiunile cu luciditate. Nu deriva politică – pe care o descria impecabil – părea a-i focaliza atenția, ci, mai adâncă, cea a oamenilor. Cea care, asemeni unui turbion, ne-a sucit și ne-a răsucit pe toți până când am uitat și de unde am plecat și unde voiam să ajungem. Cândva, în 1990, l-am și văzut, într-o emisiune a televiziunii din studiourile ”Europei Libere”. Era așa cum mi-l imaginam: tânăr, dinamic, cu un surâs permanent, atent la interlocutor, impecabil în formulare și precis în diagnostic. Apoi a venit în țară, a făcut jurnalism și aici – la ”Radio Total” – însă fără a beneficia de tribuna pe care i-ar fi putut-o oferi postul național de Radio sau, și mai bine, cel de Televiziune. În 1995 a fost ales în Consiliul de Administrație al TVR dar – un an sau doi mai târziu – i-a fost blocată și ne-a fost blocată (în bună măsură de către ”opoziția” pe care-o suținuse în anii precedenți) șansa de a-l avea director al Televiziunii naționale. Poate de atunci datează declinul mediei noastre, contraselecția care aduce ”pe sticlă” ”jurnaliști” și ”formatori de opinii” gângavi, lătrând într-o română aproximativă (pronunțată cu accent englezesc), lipsiți de background-ul documentării, incapabili să-și asculte interlocutorul, atotștiutori de bârfe și can-can-uri, agresivi, tupeiști și cinici, mercenari fărăs scrupule ai unor ”patroni” la fel de sordizi.

Avem tot soiul de ”maeștri” ai minții tulburi și ai prostului gust ce se perindă să ne sfătuiască pe ecrane, ce țin training-uri și cursuri prin facultăți de ”Jurnalism”, dar nimeni nu s-a gândit vreodată să-i ofere o catedră omului care a dat glas vocii noastre lăuntrice vreme de un deceniu; celui mai ascultat și mai popular jurnalist pe care l-a avut țara aceasta. Tot așa cum ceilalți doi oameni care au avut, vreme de trei decenii, verticalitatea cuvântului impecabil, înțelegerea nuanțată a lumii în care trăim și acea capacitate de exprimare a ideilor care face ca fiecare text al lor să fie o sărbătoare – Tia Șerbănescu și Andrei Cornea – nu au avut, nici ei, loc în facultățile de ”Jurnalism” ce au împânzit țara. Vocea lor a rămas stingheră într-un peisaj ce se împarte între limbuția goală a haimanalelor de presă și entertainment-ul de o tristă vulgaritate a emisiunilor copiate după modele occidentale. Iar vocea lui Neculai Constantin Munteanu, rezonează, cu o tristă ironie, din replica ce i-a dat-o unui creator (și încă unuia din cei mai buni pe care i-am avut) de emisiuni culturale, care, pierdut în propria lui perorație, și-a adus aminte – brusc – și de invitat: ”Continuați, domnule Sava, sunteți invitatul meu!” Cu toții am fost, un întreg deceniu, invitații lui. După aceea, nimeni n-a știut să-l invite printre noi.

A rămas departe, într-un al doilea exil, din care ne-a dat o carte: ”Ultimii șapte ani de acasă” și o serie de emisiuni: ”Eu și câinele meu, Securitatea”. Nu sunt memorii, deși memoriile lui ne-ar îmbogăți, ci răspunsul unui om acuzat tocmai de ceea ce – în anii în care-l ascultam – nimeni, nici zbirii cei mai feroci, n-ar fi îndrăznit să-l acuze. Căci așa s-a-ntors lumea noastră după Revoluție: toți cei care înainte de ea au suferit și au fost persecutați, au devenit ”colaboratori” și ”turnători” și toate instrumentele răului s-au metamorfozat în ”patrioți” și ”oameni de bine”. N-a scăpat nici Neculai Constantin Munteanu de ”dezvăluiri” și de acuze. Le-a răspuns privindu-se pe sine cu aceeași lucidate cu care, mai înainte, descrisese drama unui popor și vorbindu-ne despre el cu o sinceritate pe care mulți nu erau pregătiți a o înțelege. Dincolo de toate, pentru cine-l ascultă încă odată, a rămas croiala impecabilă a unui destin asumat și responsabilitatea demnă a unui om care a purtat pe umerii săi – vreme de 10 ani – povara speranța noastre. De un timp, vocea lui s-a retras din spațiul public. Dar pentru cei care au rămas marcați de ea, absența ei rezonează la fel plin ca sonoritatea cu care ne învăluia în întunericul caselor noastre.

ÎNTRU MULȚI ANI FERICIȚI NECULAI CONSTANTIN MUNTEANU!

Ai dumneavoastră ascultători fideli.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22