Nenorocul în istorie

O știm bine: a doua jumătate a acestui an a stat din punct de vedere economic sub semnul încercării de reducere a deficitului acumulat în precedenții doi ani. Aceștia din urmă au fost considerați ani electorali și – cum e obiceiul pe meleagurile noastre – au fost plini de promisiuni și presărați cu pomeni a căror plată, în chip firesc, vine după terminarea alegerilor. Cam știm ce s-a întâmplat, deși nu cunoaștem detaliile: prim-ministrul acestui interval, Marcel Ciolacu, a risipit Fondul de Rezervă – de aproape 20 de miliarde de euro – în bună măsură pe plata a tot soiul de salarii și de indemnizații, menite a-i „fideliza” pe cei ce-și vedeau veniturile crescând. În acest timp, România se împrumuta pe piețele externe cu cea mai mare dobândă pentru o țară europeană (între 6 și 7%), de așa manieră că – după declarațiile prim-ministrului în exercițiu – anul acesta plătim 11 miliarde de euro doar dobânda (pentru cele peste 200 de miliarde împrumutate). Având la pasiv această sumă enormă, pe fondul slabei colectări interne, al disfuncționalităților de tot soiul și al corupției endemice, la care se adaugă tentativele de destabilizare ce vin din exterior, suntem – iarăși – într-un moment nu doar tensionat, ci și de fragilitate, așa cum au mai fost câteva ale istoriei noastre recente.

 Merită să le pomenim: mai înainte de toate, a fost ieșirea Americii pe piața mondială a cerealelor de la finele (în speță din ultimele două decenii ale) secolului al XIX-lea. Multă, previzibilă, de calitate, producția americană a avut ca efect prăbușirea prețului pe piața internațională a cerealelor. În vremea aceea, România era un mare exportator de cereale, dar avea o problemă (ce s-a reprodus ulterior în toate industriile): slabul randament al muncii din agricultură. Altfel spus, se lucra mult, dar se producea puțin (raportat la munca investită) și de calitate mediocră. În condițiile în care cererea ar fi fost mare și oferta mică, chiar acest tip de muncă ar fi putut fi rentabil și, implicit, ar fi putut aduce beneficii. Numai că oferta mare a Americii a făcut ca prețul grânelor să scadă și o economie practic sclavagistă precum cea a României de la sfârșitul secolului al XIX-lea să nu poată susține concurența cu deja mecanizata agricultură de peste Ocean. Ca atare, am început să producem în gol, vânzând la prețuri mici, iar asta a accentuat exploatarea rurală (aflată oricum mai curând în secolul al XVII-lea decât la-nceputul secolului al XX-lea). Morala a fost aceea că între presiunea arendașilor și animalizarea țăranilor a izbucnit – în 1907 – scânteia răscoalei. A ultimei răscoale țărănești a Europei, care a aruncat o umbră grea asupra întregii domnii a lui Carol I. „La Belle Époque” n-a fost pentru noi timpul mirific în care descendenții aristocrației pământene descopereau modernitatea occidentală și o adaptau particularităților locale, ci – din păcate – răbufnirea violentă a sărăciei și a mizeriei majorității populației țării.

 A doua oară am pățit-o la începutul anilor ’30. Se terminase – cu moartea lui Ionel Brătianu și a regelui Ferdinand – lunga guvernare liberală și la putere venise, în 1928, Partidul Național Țărănesc al lui Iuliu Maniu. Atât din convingere proprie, cât și din reacție față de liberali (cu al lor ”Prin noi înșine!”), Maniu promovează – în economie – „politica porților deschise”. Asta însemna atragerea investițiilor străine prin acordarea de concesiuni și beneficii economice. Nu era deloc o idee rea să racordezi economia românească – aflată, cel puțin în ceea ce privește industrializarea, la începuturi – piețelor europene. Numai că a venit Marea Criză Economică și ne-am trezit că trebuie să plătim despăgubirile unor investiții care – practic – n-au apucat să se realizeze. Probabil, cele mai cunoscute au fost cele ale trustului suedezului Ivar Kreuger („Regele chibriturilor”), ale cărui investiții în România le-am decontat în cele din urmă până la ultima centimă în 2001 (și, probabil, această onorare a unui contract internațional va fi jucat un rol în negocierile externe – pentru NATO și Uniunea Europeană – din acel timp). Cert e că „politica porților deschise” s-a încheiat cu „curbele de sacrificiu” (tăierile salariale și neplata salariilor) din timpul Guvernului Nicolae Iorga, care i-a urmat lui Iuliu Maniu la cârma țării.

 De cea de-a treia istorie de acest fel, unii dintre noi își mai amintesc. E cea care a început în 1981 și a durat până în 1989. Sau poate corect ar fi să spunem că a durat până în 2005 – 2007, la fondurile de preaderare, care au început să ne scoată din marasmul economic. După moartea lui Dej și accederea la putere – în primăvara lui 1965 –, Ceaușescu reia și amplifică programul de industrializare accelerată al predecesorului său. În bună măsură, acest program, în contextul în care comuniștii români voiau să reducă dependența față de Moscova, se baza pe cumpărarea unor licențe de tehnologii occidentale, ce urmau a fi produse în România. Firește, licențele industriale costau enorm, dar Ceaușescu, „independentul” Estului, dobândește suficient credit pentru a accede la împrumuturi externe cu care să le plătească. Grandomania liderului, deciziile voluntariste și nebazate pe feedback, febra „ctitoriilor”, imposibilitatea de adaptare a populației la atâtea și dificultățile cu aprovizionarea joacă – fără îndoială – un rol important în faptul că industria comunistă (chiar cea „pentru export”) produce mediocru și sub prevederile planului. Dar lovitura finală vine din altă parte, în speță din unda de șoc pe care o provoacă revoluția islamică din Iran și căderea șahului Mohamed Reza Pahlavi. Ceaușescu se apropiase de acesta din urmă și spera să obțină de la el petrol brut la un preț mic, pe care să-l rafineze în România și să vândă benzina în Occident (la preț mare – suntem după șocul petrolier din 1973) și să prelucreze derivatele în industria petrochimică locală. Făcuse credite și investiții, cu care a rămas dator băncilor occidentale, în contextul în care după căderea șahului și al doilea șoc petrolier, economia țărilor vestice se-ncetinește și ratele dobânzilor cresc spectaculos. Știm ce s-a întâmplat: intrarea României în incapacitate de plată în 1981, angajamentul lui Ceaușescu de a plăti datoria externă a țării (cam 10 miliarde de dolari atunci, ceea ce revine la aproximativ 36 de miliarde acum) înainte de termen și toată mizeria, întunericul și sărăcia ultimului deceniu comunist.

 După Revoluție n-am trecut pe producție, ci, dimpotrivă, ne-am prăbușit economic și am trăit – în bună măsură – din împrumuturi externe (supravegheate de Fondul Monetar Internațional). „Pas cu pas” și cu constanță, industria comunistă – depășită tehnic (nemodernizată de la finele anilor ’70) – s-a descompus și a fost împinsă în ruină. În locul ei a apărut comerțul, care, grație TVA, produce venit (pentru unii) majorând prețul de vânzare în raport cu cel de achiziție la fiecare verigă a lanțului de desfacere. Marea problemă e aceea că nu avem industrii (inclusiv în agricultură) care să satisfacă măcar cererea internă. E adevărat că România a profitat masiv – deși, cu o bună gândire, ar fi putut profita chiar mai mult – de pe urma fondurilor europene și că nivelul de viață al cetățeanului mediu e deja unul comparabil cu cel al europenilor de rând. Dar prosperitatea aceasta e foarte fragilă: ea depinde – mai înainte de orice – de integrarea economică europeană (naționalismul și protecționismul economic – manifestat prin retragerea companiilor de pe piața românească – ne-ar afecta dramatic), apoi de fluxurile globale de produse ieftine (mai ales cele ce vin dinspre țările asiatice) pe care noi, în absența unor industrii locale, nu le putem fabrica în țară.

 Dimpotrivă, orice șoc extern – creșterea dobânzilor ca urmare a imprevizibilității lui Donald Trump, sporirea gradului de risc al țării în contextul apropierii lui Putin de granițele noastre, blocaje (politice sau economice) în fluxurile internaționale de producție și de distribuție etc. – ar risca să ne destabilizeze pentru o lungă perioadă. Datoria externă acționează ca o ghiulea legată de piciorul bugetului nostru; deja cuantumul ei e mai mare decât tot ceea ce e alocat Educației! Tentativele domnului Bolojan de-a inversa tendința, mergând de la împrumut la acumularea de fonduri, sunt – în ciuda dramelor sociale pe care le alimentează în chip fatal – salutare. Numai că domnul Bolojan nu are cum să prevadă ceea ce nimeni nu poate prevedea: evoluția piețelor, în particular a piețelor financiare, în timpul ce vine. De asta suntem suspendați cu toții.

 Și încă ceva: această sabie a lui Damocles aflată deasupra noastră ne spune un lucru simplu: că „politica bipartizană” de „a încuraja consumul” a „rotativelor” precedentului președinte a fost un eșec costisitor și, pentru lucruri făcute „din pix” (și de care au profitat în primul rând șmecherii din anturaj), nouă, tuturor, ne vor trebui ani de sacrificii ca să scăpăm de datoria lor. Așa cum o știe bine orice om sărac, împrumutul nu e nimic altceva decât o formă de amanetare a viitorului.