De același autor
O persoană, secondată de alți câțiva, a pus mâna pe resurse – în speță, numirea și avansarea judecătorilor și a procurorilor – și, folosindu-se de acest „drept dobândit”, cristalizează o structură (extrem de stabilă) care e ocupată, în straturi succesive, de oameni obedienți și dispuși să răspundă la comandă. Zăhărelul sunt salariile și promisiunea pensiilor (nesimțite), bățul – marginalizarea sau chiar excluderea din magistratură. Mecanismul e simplu și cunoscut dintotdeauna: dacă resursele se concentrează într-o singură mână sau în interiorul unei camarile, ele vor sfârși – inevitabil – prin a fi folosite discreționar, în folos propriu și în disprețul interesului comun. Dar, pe de altă parte, cum e cu putință ca banul public – inclusiv sub forma angajărilor, avansărilor sau a „bonusurilor” – să ajungă la mâna unui om sau a câtorva asociați? Din nou, răspunsul e simplu: prin blindarea cu legi, metodologii și „regulamente de ordine interioară”. Fiecare domeniu, fiecare instituție și fiecare compartiment al acesteia sunt autonome în ceea ce privește gestionarea sarcinilor care le revin. La modul ideal, autonomia aceasta ar însemna că fiecare dintre aceste structuri își organizează munca, își repartizează obligațiile și-și încurajează angajații (inclusiv stimulându-i financiar) în vederea realizării celui mai eficient dintre obiectivele propuse. În fapt, lucrurile stau altfel: în fiecare asemenea organizație apare un „șef”; unul care nu face nimic, ci doar le spune celorlalți ce să facă. În jurul lui se-nghesuie cei ce se vor cât mai degrevați de muncă. Cu toții argumentează că faptul de-a face ceva e la-ndemâna oricui și – ca atare – nu contează prea mult, în schimb, „activitatea de conducere” presupune „responsabilități” care se cer răsplătite cu privilegii. În scurt timp, toți aceștia se revendică a fi o castă „de drept divin”, făcută să conducă, nu să muncească, care – doar ea – „știe ce și cum”. Critica ei se cuvine a fi imediat sancționată. Căci a pune în discuție asemenea caste înseamnă a atenta la ordinea lucrurilor și a arunca lumea în haos. Nu e de mirare că asemenea structuri de conducere au o marcată înclinație către religie: ele așteaptă de la aceasta confirmarea învestirii lor divine, a faptului că „trebuie” să conducă și cine le critică ridică vocea împotriva voinței Domnului.
Ceea ce e uimitor e viteza cu care formulele de genul acesta se cristalizează: uneori, de ordinul câtorva luni. Faptul că, de multe ori, reprezentanții lor provin din rândurile fostei contestații e mai puțin surprinzător. Căci foștii critici ajung să găsească scaunul (sau câteva scaune) de sus gol (sau goale), în vreme ce toată piramida pe care se sprijină acestea e la locul ei. Firește, ar putea s-o dărâme și să le dea și „celor de jos” sentimentul că vocea și munca lor contează. Numai că această mișcare katabatică ar risca să producă anarhie în sistem: cei care nu s-au putut exprima niciodată nu știu să o facă și, ajunși la tribună, fie ar tăcea sfios, fie ar vorbi incontinent. Și-atunci, una din două: fie s-ar întrerupe tot fluxul de producție pentru a face revoluție (într-o escaladare continuă a revendicărilor), ceea ce ar atrage reacții dure „de sus”, fie s-ar găsi un orator mai talentat care i-ar convinge pe ceilalți că el e mai potrivit să conducă decât șeful care-a inițiat schimbarea și acesta – în ciuda bunelor lui intenții – ar fi marginalizat. Așa se face că marile răsturnări au tendința de-a fi scurte; mai curând înlocuiri de persoane la vârful piramidei și cei ajunși acolo au, imediat, o singură problemă – aceea de a-și securiza puterea. Și asta se face, iarăși, cât se poate de clasic, prin formarea rapidă a unui pretoriu de sicofanți și de oameni dispuși la toate (pentru o avansare sau o primă).
De regulă, „argumentul” șefului e acela că doar el „știe cum stau lucrurile” – asta însemnând nu că vede situația mai bine sau mai clar (căci datele ei sunt aceleași, la orice nivel), ci că doar el are cunoștințele personale necesare pentru a debloca ceea ce unui angajat oarecare îi apare ca o disfuncționalitate definitivă. Căci – în ciuda legilor, metodologiilor și a regulamentelor – totul „se rezolvă” prin oameni și de către oameni. Cum? La fel, adunându-se în funcție de problemele domeniale și generând aceeași structură verticală: un șef care tratează cu „cei de (mai) sus”, grupul lui de susținători imediați și restul, masa de presiune. Cu puțin noroc, formulele acestea se agregă mai mult sau mai puțin formal: Asociația Județeană a..., Consiliul Județean al... Sindicatul Județean al... etc. Apoi, la un alt nivel, cele naționale și, în fine, cele ministeriale care duc, toate, la șefii principalelor partide, la prim-ministru și la președinte. Acum, asta înseamnă și un alt fapt: anume acela că toate problemele au tendința de-a fi rostogolite pe „muchiile” acestui sistem supraordonat de piramide de putere fie către baza cea mai de jos (unde cei care n-au nicio șansă de-a urca în ierarhie trebuie să lucreze), fie către vârf (unde se află singurii decidenți pe umerii cărora – odată cu vizibilitatea – cade și responsabilitatea). De fapt, propriu diverselor niveluri de piramide ale puterii e că ele disipează în sus și în jos munca și responsabilitatea și captează (mai ales la vârf) recompensele și privilegiile. Încă un lucru: ele sunt niște structuri deopotrivă extrem de stabile și de compacte, care funcționează exact ca un izolator între decidenți și cei care lucrează efectiv. Primii cred că discursul lor se adresează celor din urmă, însă aceștia nu ascultă de decidenți (orice ar spune aceștia), ci de comenzile punctuale ce le vin pe scara ierarhică. Exemplul cel mai la-ndemână e acela cu debirocratizarea: cu o anumită periodicitate, oamenii de la vârful puterii anunță renunțarea la nu-știu-ce hârtii dovedite a fi inutile. Numai că piramidele de putere, alcătuite din funcționari, își justifică existența prin masa lor, care – pentru a se păstra constantă sau a crește – are nevoie de multiplicarea hârtiilor, nu de reducerea lor. Așa se face că, deși de sus e dat ordinul de reducere a birocrației, jos – tocmai în virtutea acestui ordin! – birocrația proliferează.
Cine-și imaginează că poate face o schimbare ignorând aceste structuri închise (căci pe acest fapt se bazează captivitatea și obligarea la muncă a celor care fac ceva), dar concatenate, trăiește o iluzie pe care o va plăti cât de curând. De aceea mesajul președintelui, cum că problemele justiției se cuvine a fi rezolvate de oameni din justiție și în interiorul sistemului, a stârnit reacții mergând de la zâmbete amare la indignare publică. Dacă ne-am fi aflat într-un sistem care se autoregla în timp, după 36 de ani ar fi trebuit să fim în situația de a rezolva mici probleme de ajustare la un capăt sau al altuia al sistemului. Or, ceea ce vedem noi e o pervertire a acestuia în ansamblul lui. Iarăși, aici ar trebui văzut cum se ajunge în această situație. Unul dintre răspunsuri e acela că – peste tot – funcționează o dublă măsură: avem, pe de o parte, o colecție de legi, metodologii și regulamente publice, pe care însă nu le cunoaște mai nimeni și care nu sunt nimic altceva decât un cadru abstract, și, pe de alta, un sistem de cutume (bazate pe relații personale, pe „scurtături” accesibile doar „cunoscătorilor” și pe mici favoruri contra cost) în virtutea cărora lucrurile merg cu adevărat. Poți să obții ceva și în prima logică, atâta doar că ea presupune un consum de timp, de resurse și de energie disproporționat. Apelând la a doua, ești – dintru început – în afara ordinii publice, mai curând pe teren privat (unde serviciul care, formal, e gratuit la stat, aici e contra cost), dar lucrurile se rezolvă „cu celeritate”. Un exemplu la-ndemână e „pila” sau „telefonul”, care creează rapid o conexiune ce – altminteri – ar presupune săptămâni întregi care, mai ales în cazurile disperate (cele de sănătate, de pildă), nu pot fi luate în calcul. Sau clasicele meditații ori „atenția” la doctor, la un funcționar, la oricine; cu care îi cumperi disponibilitatea de-a te asculta. O știm foarte bine: acesta e și argumentul-măciucă al „marilor rechini”: „Dom’le, corupția asta (mai mică sau mai mare) e cea care face lumea să meargă. În absența ei, totul ar fi transparent, ca gheața, dar noi toți am intra în moarte termică. Mai bine așa cum e, după obiceiul bătrânesc”.
Vedem aici și care e rețeta distrugerii unei țări: aceea de-a transforma un organism viu într-o arhitectură de „cristale” ale piramidelor de putere. E ceea ce-a făcut, cu voie, din lene sau din prostie, cel care a condus România în ultimii 10 ani. A lăsat piramidele să prolifereze peste tot și a preferat să vorbească – cât putea el să vorbească – doar cu capi dei tutti capi. Mesajul era clar: atâta vreme cât e „stabilitate” (adică, liniște), puteți face ce vreți în piramida voastră. Adică, puteți trece de la feudalism la sclavagism. Rezultatul: o treime din populație a votat contra. Nu neapărat pe X sau pe Y, ci contra; contra a tot ceea ce spune puterea și contra oricărei figuri a puterii. Să ne păzească Dumnezeu ca, din distracție, din calcul prea subtil sau din cine știe ce alte motive să facă și actualul președinte același lucru! Rolul lui e acela de-a veghea la raportul dintre instituții și societate, altfel spus, dintre forma perfectă a piramidelor și cei captivi în interiorul lor. El va trebui să fie vocea celor a căror voce n-o ascultă nimeni, el va trebui să-i cheme la ordinea democratică, în care toți sunt egali și singurele deosebiri sunt cele pe care le fac talentul și munca, el va trebui să le spună „nu” apăsat, în numele întregii țări, capilor celorlalți capi ai ordinii/elor piramidale. Acesta e cel mai important lucru ce i se cere. Dacă nu-l va face, noi toți vom fi o procesiune de sclavi care-i va căra efigia în piramida tuturor piramidelor pe care din neștiință sau din nevolnicie le-a lăsat să crească până la cer.
P.S.: actualul președinte e matematician. Așa că – poate – știe că această arhitectură de piramide care trimit unele la altele și se înglobează unele pe altele are și o expresie în matematica fractalilor: e așa-numita „piramidă a lui Sierpiński” (în fapt, o proiecție tridimensională a triunghiului descris de matematicianul polonez). E frumoasă, dar e opusă logicii democratice, bazată pe egalitate, pe libertate și pe inițiativă.
