Razboiul pierdut al intelectualilor (Updated)

« Le «juste milieu » est ce qu’il y a de plus opposé à l’union des contraires. » Simone Weil

Vă mai amintiţi de ICR? Primul ministru nu l-a uitat. Dar – şi acesta e cel mai mic lucru ce poate fi spus – nici nu-l ţine minte. ICR-ul a fost, timp de şapte ani, un rar exemplu de instituţie care nu doar a funcţionat (ca să-şi justifice existenţa), ci care şi-a făcut treaba. Au spus-o străinii care-au avut de face cu el şi a dovedit-o prezenţa, reală nu formală, a culturii româneşti în marile manifestări culturale ale lumii de astăzi. Apoi, într-o zi, s-a decis că toate acestea sunt nesemnificative şi – cu o viteză aiuritoare – ICR-ul a fost transformat într-o  bufonerie vrednică de milă, pentru ca, în cele din urmă, să fie abandonat insignifianţei. Despre fostul lui director – Horia Roman Patapievici – s-a spus mai mult decât poate îndura pagina albă: a fost făcut lacheu al Preşedintelui, delapidator al banului public, dispreţuitor al tradiţiilor, hulitor al neamului, etc. Nu se terminase, nici pe departe, atacul la adresa preşedintelui ICR şi a venit la rând Mircea Cărtărescu. Cel mai important scriitor al României postdecembriste a fost făcut profitor, beneficiar al largheţii ICR-ului din vremea lui Patapievici şi, deloc discret, s-a sugerat că ambiţiile lui internaţionale sunt mult peste posibilităţile lui literare. Apoi s-a reîntors (după 8 ani) în ring Lucian Boia: istoricul care ne-a amintit că trăim în secolul XXI, nu în secolul XIX şi că privirea critică menită a interoga miturile istoriei ne eliberează de idolii tribului a fost facut – cum altfel? – neromân, ponegritor al valorilor noastre patriotice şi securist de cursă lungă. Nu a scăpat nici Neagu Djuvara, şi el acuzat de interese subversive, atunci când nu e – pur şi simplu – prezentat ca un bătrânel zaharisit. Vladimir Tismăneanu a fost licenţiat de la conducerea IICCMER-ului fără nici o explicaţie, ca şi cum prezenţa şi activitatea acestui intelectual cu o solidă reputaţie în mediile specializate din Occident nu ar avea nici o valoare la el acasă. Cu puţină vreme în urmă a ajuns pe listă şi Andrei Pleşu. Din eseistul plin de farmec şi care ne îndeamnă mereu la meditaţie (şi la tăcerea fără care rostirea nu e decât zgomot) n-a mai rămas decât adulatorul lui Ceauşescu, ministrul tuturor guvernelor şi al tuturor preşedinţilor, un descurcăreţ cinic şi limbut ce se ascunde sub masca bonomiei. Nu demult a fost rândul lui Mircea Mihăieş: renumitul anglist si unul din cei mai tenaci jurnalişti antitotalitari a ajuns, dintr-o dată, un “fascist bătrân”. Cei menţionaţi nu sunt singuri; de-a lungul timpului la fel ne-au fost prezentaţi Ana Blandiana, Gabriel Liiceanu, Andrei Cornea şi câţi alţii. Întâmplător sau nu, pe cei mai mulţi dintre oamenii aceştia îi leagă – pe lângă relaţiile lor personale – editura la care îşi publică lucrările: Humanitas. Astfel că, dincolo de portretul în acid al fiecăruia, ni se sugerează o cabală de intelocraţi. Răi români, mediocrii scriitori, oameni fără caracter care se îmogăţesc cu neruşinare vânzându-şi veninul în tomuri licoroase menite a cultiva frustrări juvenile. Astfel ne sunt prezentaţi cei mai reprezentativi intelectuali români ai zilei de azi, cei care – într-o altă lume – ar ilustra manualele şcolare ca modele de gândire şi de exprimare.

E drept, după fiecare val de noroi şi ură, o mână de oameni – mai mereu aceeaşi – s-au adunat (cu sau fără papioane) pentru a protesta faţă de această ignominie, au semnat petiţii difuzate – aproape întotdeauna – în aceleaşi reviste şi pe aceleaşi site-uri şi au încercat să atragă atenţia instituţiilor statului asupra riscului derapajelor verbale ale celor ce-i ponegresc în deplină impunitate. O anumită parte a presei i-a susţinut, alta (mult mai numeroasă) s-a mulţumit să le prezinte protestul doar ca pe-o fărâmă – repede pierdută – a agitaţiei cotidiene, alta, dacă nu i-a susţinut deschis pe atacatori, a făcut haz pe seama atacurilor şi, în fine, o a patra parte i-a ignorat cu desăvârşire pe intelectuali. La fel cum i-a ignorat şi îi ignoră cea mai mare parte a populaţiei. Cei care n-ar ezita nici o clipă să strige “Free Gigi!” sunt cu totului indiferenţi la soarta câtorva scriitori pe care nu i-au citit nicicând şi de care abia dacă au aflat la televizor. Iar dacă i-au văzut, nu-şi spun decât: Lasă bă, că merită! Ce’i mai deştept ca noi? Ce vorbeşte dă nu-l înţălege nime’? Ăştia numa’ dă dân gură şi ia banii dă la proştii ce-i crede! Din păcate asta e. Cei ce gândesc astfel – fie că o spun, fie nu – sunt mai mulţi, infinit mai mulţi decât cei cei care-au dechis cărţile autorilor citaţi şi decât cei dispuşi să-i apere. Şi dacă sunt atât de mulţi înseamnă că s-a întâmplat ceva cu lumea în care trăim, ceva în virtutea căruia gândul riguros şi cuvântul potrivit au ajuns într-atât de străine celor mai mulţi oameni încât să le stârnească repulsia. Iar dacă au ajuns astfel înseamnă că profesioniştii gândului şi ai cuvântului – intelectualii – poartă o vină, alta decât cele ce li se pun în seamă, dar poate mai dureroasă decât rănile pe care le fac vorbele fără noimă ale celor ce-i hulesc. Mi-a fost dat să aud, în anii ’80, oameni de la ţară vorbind cu respect de Mircea Eliade şi întrebând de cărţile lui în librăria din satul lor, la fel cum – în iarna lui ’90 – oameni de toate condiţiile stăteau la coadă, la chioşcul gării, ca să ia revista “22”. Astăzi, mai bine de jumătate din clasa fiicei mele – copii de 12 –13 ani – nu au călcat niciodată în viaţa lor într-o librărie. E numai vina lor?

A fost, totuşi, atât de mare prestigiul intelectualilor în comunism? Într-un sens da: nimeni nu-şi mai imaginează astăzi efectul de seism pe care-l avea în acel timp publicarea unei cărţi, difuzarea unui film, audiţia unui disc “de dincolo”. Oamenii se livrau culturii cu sentimentul că aceasta este porţia de libertate care le e, dacă nu direct accesibilă, cel puţin îngăduită. Monotonia sterilă a discursului oficial (redus la un sunet de fond) şi aura interdictului (ce nuanţa până la suavitate vocile) dădeau cuvântului o greutate pe care nu o are în zarva pieţei. Astăzi am putea spune că, în bună măsură, nu era vorba decât de efectul de distorsiune pe care-l inducea acea lume strâmbă. Şi, totuşi, poate că era un pic mai mult. Comunismul – ca ideologie în primul rând – avea un punct slab: se vedea pe sine însuşi ca fiind ultimul avatar al iluminismului. Menirea lui era aceea de-a lumina masele; de-a le alfabetiza, de-a le scoate de sub tirania ancestrală a superstiţiilor, de-a moderniza o lume arhaică deprinzând-o cu “ultimele cuceriri ale tehnicii” şi, de la un punct încolo, de-a cultiva valorile naţionale: literatura, istoria, etnologia. Astfel se face că diverse forme de cultură tare, mai ales în domeniul ştiinţific, au supravieţuit şi pe parcursul celor mai acerbe perioade de represiune. Apoi, de la un moment dat, s-a ajuns la modus vivendi în care anumitor genuri (cu priză mai largă la public) li s-a încurajat – sau doar tolerat – o anumită libertate în a problematiza acele lucruri care nu puteau face (din raţiuni de coerenţa doctrinară) obiectul unor analize serioase. Era un spaţiu de “se poate” pe care intelectualii – a căror vocaţie e legată de publicul căruia i se adresează – l-au speculat cu abilitate. Iar publicul i-a înţeles şi i-a urmat. Care public? Între altele, comunismul a şcolarizat (aproape) toată populaţia României. Niciodată ţara nu avut atâţia potenţiali cititori ca în acel timp. Evident, nu toţi alfabetizaţii citeau literatură, istorie, eseuri sau lucrări de specialitate. Dar mulţi o făceau (sau simulau că o fac), nu doar pentru plăcerea subtilă a jocului cu interdictul, ci şi pentru că aceste lucrări scrise erau – într-un anumit mediu – elementele comune ale socializării. Oamenii aveau o meserie, o formaţie – cel mai adesea temeinică – şi, dincolo de aceasta, literatura le satisfăcea deopotrivă anumite curiozităţi (iar limitele, vizibil – prea vizibile, ale discursului oficial care se suprapunea prea puţin cu memoria familială, aveu de ce să-i facă curioşi) şi le dădea sentimentul apartenenţei la o castă a “celor care ştiu”. În felul ei, această segregare era, paradoxal, destul de democratică: ea se baza pe de o parte pe interiorizarea unor reguli ale lecturii în şcoală (şcoala de atunci era nu mai bună, ci mai strictă decât cea de acum), pe de alta pe tirajul de masă al lucrărilor publicate şi, nu în ultimul rând, pe “greutatea” fiecăreia dintre ele. Nu ştiu să fi vorbit cineva la noi despre funcţia critică a cenzurii în comunism. Aceasta funcţiona, evident, ca un filtru ideologic, dar nu numai. Au fost lucruri care nu s-au putut niciodată publica în timpul comunismului. Şi a existat întotdeauna o anumită critică pe care comunismul nu a putut-o asimila în maşinăria lui explicativă. Pe de altă parte erau o mulţime de lucruri – fie nonideologice, fie slab ideologice, fie ideologizabile doar prin interpretare – faţă de care ideologia oficială nu reacţiona, sau reacţiona anemic. Astfel, în linii mari, mare parte din ceea ce s-a tradus după ’64 era literatură demnă de a fi citită. Între altele pentru că cenzura îşi făcea treaba: o carte era tradusă cu – cum să-i spun? – un “efect de ecou” de minimum 5 ani. Altfel spus, apuca să se  clasicizeze în cultura în care apăruse. Pe lângă aceasta, cu excepţia marilor clasici, nici un autor nu era tradus in extenso: traducătorul (şi, har Domnului!, aveam mari traducători pe atunci) trebuia să aleagă din opera cuiva cartea sau cărţile cele mai reprezentative. Ceea ce înseamnă că era tradus nu doar un autor consacrat, ci era tradus si cu cea mai bună/ cele mai bune carte/cărţi ale sale. În plus, dat fiind şi monopolul livresc al informaţiei, toată lumea (care citea) citea acea carte, ce se înscria – destul de repede – într-un mental comun în care devenea un reper. Iar suma acestor cărţi crea un mental comun destul de extins şi de stabil în timp. Toate acestea făceau ca, în acea vreme, criteriile de lectură (pentru cine voia să citească) să fie destul de clare. Lucru cu atât mai valabil pentru literatura autohtonă unde – ghidaţi de câţiva critici şi de vocea “Europei Libere” – aproape toţi ştiau ce merită şi ce nu merită a fi citit. Dar citeau – atât de mulţi, atât de mult şi atât de bine orientat – oamenii din acea vreme? Greu de spus, mai les în absenţa unor studii temeinice. Ceea ce nu trebuie uitat este faptul că la doar şapte luni de la Revoluţie, o falangă a lor striga pe străzile capitalei: “Noi muncim, noi nu gândim!” şi “Moarte intelectualilor!”. Atunci, probabil s-a rupt definitiv echilibrul dintre intelectuali şi societate. Tot timpul, în România, intelectualitatea a fost percepută (sau, cel puţin, s-a autoperceput) ca o castă ce nu interferează cu “lumea muncitoare”, alfel decât la nivelul unei fascinaţii ce oscilează între romantism (cultivat inclusiv de Partid) şi o bizară folie bergère (care, în diverse variante şi cu diverite intensităţi, ne-a afectat periodic). In vara lui ’90 “omul muncii” capătă chipul hâd al celui ce dă cu bâta – chip ce-l reactualizează pe cel al copilului de la ţară, dotat cu bocanci şi chipiu, ce zdrobea oasele elitei interbelice închisă în puşcăriile lui Dej. Şi tot atunci rudimentul de dialog dintre intelectuali şi dezmoştenţii comunismului (repede etichetaţi ca “nostalgici”, în fapt prizonieri ai discursului puterii) încetează cu desăvârşire. Acesta a fost efectul cel mai trist al mineriadelor. Dar chiar de la început semnele scindării erau vizibile.

Problema lui decembrie 1989 nu e aceea că nimeni nu a prevăzut prăbuşirea (atât de rapidă) a celui ce condusese ţara timp de 25 de ani, ci aceea că nimeni nu avea nici o idee despre ce şi cum va fi România de după Ceauşescu. Oamenii ieşiţi în stradă erau, în sfârşit, fericiţi: pe de o parte eliberaţi de dispariţia celui ce devenise omniprezent, pe de alta, convinşi – asemeni unor copii – că e îndeajuns să-şi dorească ceva, pentru ca lucrul în cauză să poată fi realizat. Cei mai mulţi nu aveau decât dorinţe generale (de tipul “vrem să trăim mai bine”), dar nimeni nu avea idee care sunt mecanismele economice şi sociale – şi care e gândirea ce le subîntinde – prin care aceste dorinţe pot fi realizate. În fapt, generalizarea progresivă a raportărilor false în economie, dublată de centralizarea tuturor deciziilor semnificative în mâinile “conducătorului” precum şi lipsa oricărei dezbateri articulate asupra problemelor sociale şi a modului lor de înţelegere au avut ca efect faptul că, atunci, ne lipseau – dureros – oamenii care să ştie care era starea de fapt a economiei şi a societăţii precum şi cei care să aibă o viziune asupra căilor prin care se putea ieşi din situaţia dramatică din acel moment. Autarhia economică şi naţionalismul gregar din ultimii ani ai ceauşismului aruncaseră populaţia exact în direcţia opusă: aceea a unei fascinaţii a Occidentului (a unui Occident necunoscut şi imaginat, cel mai adesea, ca fiind pur şi simplu reversul lumii noastre). Ca în toate momentele decisive ale istoriei noastre, şi de astă dată cel care prevalează este discursul intelectualităţii umaniste – singura capabilă să exprime ceva în afara “limbii de lemn” care imobiliza (şi va mai bloca timp îndelungat) gândirea celor mai mulţi români. După primul moment de totală solidaritate şi de condamnare unanimă a lui Ceauşescu şi a acţiunilor lui, cercul discursului umanist se lărgeşte progresiv. In el intră nu doar represiunea şi dirijismul, ci şi lucruri pe care acest tip de intelectuali le cunoşteau prea puţin – ca, de pildă, economia. Economia aceea, bazată pe industriile grele, care structura oraşele, dădea de lucru unei părţi semnificative din populaţie şi, mai ales, era vectorul de influenţă al intelectualităţii tehnice. Că această economie avea probleme; că era puţin probabil să continue în cadrele fixate de dirijismul ceauşist, e dincolo de orice dubiu. Problema reală era ce anume e de făcut cu ea; cum – şi ce – poate fi adaptat noilor realităţi şi, mai ales, cum poate fi recalificată mâna de lucru a oraşelor. În locul unei meditaţii asupra acestor probleme, se proclamă rapid faptul că această industrie nu e decât fier vechi al cărui singur orizont îl reprezintă dezafectarea. Un asemenea discurs, nu doar radical, ci lipsit de evaluarea realităţilor şi a consecinţelor, are un efect în siajul căruia se aşează întreaga viaţă publică postdecembristă: ruptura dintre intelectualitatea umanistă pe de o parte şi intelectualitatea tehnică şi muncitorimea industrială pe de alta. Problema este aceea că, spunându-le tranşant inginerilor că industria lor e bună de aruncat, li se spunea implicit şi faptul că ambiţia lor de a accede la eşalonul decizional e de domeniul trecutului. Astfel că, fără prea multe ezitări, această franjă a intelectualităţii se orientează către noua putere care – înţelegând bine care-i e bazinul de susţinători – îşi moderează discursul revoluţionar, substituindu-l cu cel al traziţiei progresive către lumea nouă. Să mai adăugăm şi faptul că reprezentaţii de vârf ai noii puteri proveneau, în număr semnificativ, tocmai din rândul inginerilor şi al economiştilor socialişti. La rândul lui, “proletariatul” din fabrici – presupunând că ar fi luat în serios discursul intelectual al momentului – nu ar fi înţeles decât că milioanele de urbanizaţi ai comunismului sunt o anomalie, ce trebuie abolită cât mai curând. Ca să rezum, mi se pare că acest clivaj al discursurilor: radical şi plin de patosul unei revoluţii totale de partea intelectualităţii umaniste şi reticent, mizând pe o transformare care să le permită oamenilor (sau cel puţin anumitor oameni) să infuzeze schemele lumii noi, al noii puteri; acest clivaj al discursurilor mi se pare anterior – şi fondator – împărţirii politice între dreapta şi stânga. Într-un fel, intelectualitatea umanistă a pierdut partida din momentul în care şi-a alienat intelectualitatea tehnică, singura în măsură a controla (şi, implicit, a modifica) pârghiile economiei. Nu e de mirare faptul că, probabil uimit de naivitatea şi de anarhia intelectualilor umanişti, Occidentul s-a grăbit să-i înroleze în sistemele de burse şi să-i “formateze” pe măsura unei înţelegeri a problemelor şi a metodelor de investigare a acestora (măcar la nivelul celorlate ţări est-europene). Aceasta a fost singura tenativă coerentă de a forma un altfel de intelectualitate în România. Efectele ei – căci a avut şi efecte concrete – sunt, totuşi, departe de a fi mitizabile.

Dar consecinţa cea mai dramatică a monotoniei limbajului maximalist al “schimbării” a constituit-o faptul că intelectualitatea umanistă a ratat nu doar marile probleme ale României din 1989, ci şi pe cele care au urmat acestei date: destructurarea economiei (datorată şi pierderii pieţei comune a blocului estic şi relaţiei dezavantajoase cu Occidentul), căderea educaţiei (care nu mai e reglată de nici o piaţă), ascensiunea noilor tehnologii, emigrarea masivă, suprabirocratizarea (asociată cu corupţia), depopularea ruralului, reducerea socialului la politic şi a politicului la scandal, etc. La început lucrurile acestea erau puţin vizibile. Atunci se argumenta necesitatea formării unei culturi profesionalizate acolo unde lipsa de libertate a circulaţiei – informaţiei şi persoanelor – aplatizase, în chip dramatic, cunoaşterea. Au reuşit intelectualii măcar aici? După 25 de ani putem vorbi de persoane cu o remarcabilă competenţă într-un domeniu sau altul, de grupuri – mai mult sau mai puţin informale – care, o vreme (mai mai puţin lungă), urmăresc un proiect comun, dar e greu de vorbit de mai mult. Nu avem culturi domeniale specializate, iar cele existente sunt – adesea – la un nivel pe lângă care cel din ’89 ni se pare dezirabil. Dovada cea mai bună o constituie faptul că reuşita profesională e în continuare validată (aproape exclusiv) în Occident. Nu avem nici instituţiile care să înţeleagă şi să susţină, acolo unde germenii ei există o asemenea cultură. Instituţionalizarea performanţei a rămas un deziderat. Dar ceea ce s-a pierdut e o tristă realitate. Câteva din aceste lucruri pierdute mi se par decisive pentru a înţelege condiţia intelectualului român de azi.

1. Intelectualitatea a pierdut sistemul instituţional de formare şi de reproducere a elitelor – în speţă a pierdut controlul asupra învăţământului şi a universităţilor. Poate părea paradoxal – căci, în mod tradiţional, şcoala a fost domeniul rezervat al intelectualităţii române. Dar aceasta e trista realitate; cine priveşte astăzi programele şcolare, ori trece prin universităţile de provincie nu va regăsi în ele aprope nimic care să trimită – oricât de modest – la ceea ce, de veacuri bune, înseamnă cultura. Va găsi în schimb (şi în exces) acel formalism cenuşiu şi plat, colorat cu accese de sentimentalism autoindus, care caracterizează funcţionărimea măruntă a marilor periferii. Undeva lucrurile s-au rupt irevocabil. Atât cât pot eu să-mi dau seama, ruptura s-a produs în prima jumătate a anilor ’90. Totuşi, cine ar răsfoi presa acelui timp ar avea impresia unei efervescenţe culturale care, astăzi, ne lasă visători. Numai că temele discutate în această presă sunt patetic de inadecvate momentului: s-a problematizat la nesfârşit în marginea postmodernismului, a canonului literar (subiecte relativ la modă – deşi începeau să piardă teren – în America momentului), asupra interbelicului şi a figurilor (şi momentelor) lui obscure, asupra secvenţelor şocante ale istoriei – mai ales a celei contemporane, (în absenţa deschiderii arhivelor) asupra memorialisticii carcerale, s-au publicat câţiva din scriitorii anticomunişti şi s-a dat drumul unui val de literatură religioasă cvasi-narodnică dublată de cele mai bizare soteriologii spirituale. Nu spun că aceste lucruri erau inutile sau nu trebuiau făcute. Comunismul interzisese multe, mai ales memoria trecutului, însă căderea pasională în aceste teme a avut ca efect distragerea atenţiei intelectualilor de la gândirea problemelor prezentului şi a orientării de viitor a vieţii economice şi sociale a României. În acel timp părea de la sine înţeles că tot ce avem de făcut este fie să ne întoarcem în interbelic, fie să ne europenizăm (dacă nu chiar americanizăm) peste noapte. Ciudat e că prea puţini observau că cele două soluţii sunt greu compatibile una cu alta şi, oricum, irealizabile. Dar, în marginea lor, proliferau dezbateri subtile despre rolul intelectualilor în aceste formule, despre moralitatea spaţiului public, despre eleganţă şi alte câte şi mai câte. Nimeni nu observa, în acele momente, că – aproape peste tot – în ministerele culturale (Învăţământ, Cultură, Culte), ca să nu mai vorbim de celelalte, personalul, cu excepţia celui de la vârf, era acelaşi ca înainte de “evenimente”. “Funcţionari de carieră”, “oameni de aparat”, “persoane de încredere” care – spre deosebire de gălăgioşii intelectuali – “ştiau” cum funcţionează maşinăria instituţională, cum poate fi gripată şi ce foloase se pot trage de pe urma ei. Atâta timp cât marea intelectualitate a discutat – cu pasiune şi acribie – pe seama occidentalizării pe model american sau interbelic, funcţionarii ministerelor şi-au rezervat sarcina, mult mai modestă, de redactare a programelor, a regulamentelor de funcţionare a instituţiilor, de constituire a comisiilor de examinare, etc. În plus, au cooptat cu generozitate în această gigantică întreprindere “cadre de nădejde” din provincie sau din eşaloanele inferioare care primeau astfel un statut (şi privilegiile aferente) la care anterior nici măcar nu îndrăzneau să viseze. În primii ani, toţi aceştia s-au mulţumit cu controlul pârghiilor instituţionale, mai apoi vrut mai mult: acea recunoaştere de care beneficiau marii intelectuali. Dacă la început problema era aceea a unei imposturi genuine (în care se amestecau, în doze variabile, complexul provincial, mitomania şi multe altele), în timp această impostură s-a structurat, devenind o subcultură pe cât de funcţională, pe atât de codificată. Interesant e că intelectualii n-au observat-o în creşetere, ci doar atunci când – atingându-şi akmé-ul – au fost, practic, scoşi din joc. Din acel moment, celor care înţelegeau “încotro bate vântul” nu le-a rămas decât “să se adapteze” (inclusiv la privilegii) şi – prin prezenţa lor – să legitimeze lucruri pe care, în urmă cu un deceniu, le-ar fi aborat cu indignare. Asta e – sau ar trebui să fie – una din cele mai importante lecţii ale tranziţei: la orice nivel şi în orice domeniu cei care decid asupra a ceea ce se poate face şi se face efectiv sunt funcţionarii, administratorii şi personalul tehnic. Intelectualii s-au imaginat, în vâltoarea acelui decembrie, ca fiind ghizii naţiunii. Naţiunea i-a privit, incredulă un moment, uimită mai apoi şi, când s-a săturat de privit, s-a întors – docilă – la şefii şi la brigadierii ei de la care, la fine de lună, îşi primea (pe bază de pontaj) salariul. Iar intelectualii au rămas să dezbată între ei problemele care – oricum – doar pe ei îi priveau. De aceea nu trebuie să ne mirăm de faptul că, astăzi, programele şcolare sunt croite fără viziune, pe criterii pur funcţionăreşti; că cele universitare sunt un talmeş-balmeş de metodologii în care nu contează decât să pui mâna pe “salariul de merit”, iar faimoasele granturi nu sunt nimic altceva decât un supliment de salariu pentru câţiva norocoşi ai celei mai sărace pături a angajaților de stat. Cultura a fost complet evacuată: parcurgându-şi cu scrupulozitate programa, un elev sau un student nu are şansa de a întâlni marile opere ale umanităţii, nu învaţă să gândească şi, la capătul lor, nu rămâne decât cu acest adevăr universal (pe care, la fel de bine, l-ar fi putut afla pe stradă): a trăi înseamnă a te descurca. Nimeni, dintre marii noştri intelectuali, nu a protestat când programele şi manualele au fost masacrate, când s-au scos discipline întregi şi s-au băgat lucruri care aduc, în cel mai bun caz, a şcoală profesională de secretariat, când s-au numit n comisii alcătuite din oameni cu o exprimare precară şi cu un bagaj de cunoştinţe care e la limita rizibilului. Astăzi, toţi aceşti oameni sunt legitimaţi de stat pe funcţia lor, tot aşa cum “realizările” lor în educaţie sunt legitimate de comisiile alcătuite tot din ei. Şi, mai ales, sunt legitimaţi de faptul că dau oricărui doritor diplomă pe aproape nimic. Cine ar mai protesta? Şi împotriva a ce? Nu trebuie să ne facem prea multe griji: intelectualii noştri s-au consolat cu bursele occidentale şi cu gândul că viitorul Brâncuşi îşi va găsi singur Parisul în care-şi va da măsura. În definitiv, practicarea culturii – a adevăratei culturi – e o formă a elecţiunii divine. În raport cu aceasta, şcoala înseamnă, oricum, prea puţin. A devenit un subiect neinteresant.

2. Intelectualitatea a pierdut aproape întreaga reţea de difuzare a culturii menită a face legătura dintre elite şi amatorii luminaţi din rândul cărora să se aleagă şi pe care să se sprijine elitele. Dispariţia acestei infrastructuri a separat – pentru o lungă perioadă – elitele de “mulţimi” şi “mulţimile” de elite, opacizând comunicarea pe însăşi terenul ei propriu: cultura. În 1989 exista în România o reţea de librării, de biblioteci, de centre de difuzare a presei, de cinematografe şi săli de concert care, cu toate problemele ei, era una funcţională. E drept că era făcută, nu născută, dar – cu toate acestea – era şi putea fi folosită. Ce s-a ales de ea? Cu o viteză incredibilă şi în totala indiferenţă a elitei bucureştene, acest network care ar fi putut constitui premisa inervării în profunzime a corpului social a fost demantelat. Cel mai adesea a fost distrus cu o brutalitate care, ea însăşi, e o mărturie a felului în care era preţuită cultura în comunism. Mie însumi mi-a fost dat să văd cărţile unei biblioteci de ţară adăpostite (timp de doi ani) sub o prelată, în curtea vechii clădiri, în curs de retrocedare. N-a fost nici pe departe un caz izolat. Anticariatele şi centrele de colectare ale hârtiei au fost inundate de carţile bibliotecilor dezmembrate, librăriile au dispărut nu doar din sate, ci şi din orăşelele de provincie (supravieţuindu-le cel mult papetăriile). Presa culturală ajunge rar şi aleatoriu – şi mă refer la două – trei titltri – doar în municipiile reşedinţă de judeţ. Din sălile de cinematograf n-a mai rămas nimic, iar din celor de concerte, dacă nu adăpostesc o Filarmonică (şi ea tot mai stigheră), li s-a pierdut şi amintirea. Ne-am putea aştepta ca în aceste clădiri, luate cu japca de comunişti de la proprietarii lor, să apară după retrocedare acea mică întreprindere ce – dezvoltându-se în timp – să constituie sprijinul culturii pe plan local. Din păcate, o simplă plimbare pe străzi ne arată altceva: baruri, săli de joc, second – hand-uri, dacă nu pur şi simplu locuri pustii pe care le populează cei fără de adăpost în aşteptarea “dezvoltatorilor imobiliari”. Două treimi din producţia editorială a României de azi nu ajunge în provincie, pe o rază de sute de kilometri nu există nici un loc de unde un părinte să-i poată cumpăra copilului o carte, bibliotecile (cele şcolare şi, tot mai mult, cele universitare) nu au “fonduri de achiziţii” şi trăiesc doar din mila donatorilor, un film care nu e de “multiplex” nu are nici o şansă de a fi văzut de public, iar filarmonicile – ele însele existând doar în marile oraşe – se luptă să-şi plătească angajaţii şi cheltuielile. Asta e situaţia de fapt a “României profunde”. Ce – şi cât – sens mai are, în aceste condiţii, să vorbim de “egalitatea de şanse” a tuturor copiilor acestei ţări? N-ar fi mai corect să luăm în serios teoriile “colonialismului intern” (propriu ţărilor şi zonelor arierate) în care capitala – singurul centru de dezvoltare – exploateză provincia la nivelul producţiei primare exact la fel cum, cu un veac în urmă, metropolele îşi exploatau coloniile? Nu vreau să exagerez, dar, din acest punct de vedere, România actuală pare mai apropiată de Zimbabwe decât de Austria. O spun ca unul care lucrează într-o universitate de provincie: aici nu doar că nu există cercetare, dar – ţinând cont de echiparea pentru cercetare a Universităţii (şi în primul rând a bibliotecii ei) – aceasta nici măcar nu e posibilă. Indiferent de ce spun nenumăratele comisii de acreditare, de evaluare a calităţii şi alte asemenea. Precum vechiul grec care era fericit că e om liber şi nu sclav, şi membrii acestor comisii cred că sunt fericiţi că au şansa de-a locui în capitală sau în unul din cele cinci mari oraşe ale României şi nu în cel în care-mi duc eu traiul. Vin, stau (fără să vadă), semnează şi pleacă în lumea lor în care lucrurile sunt – măcar la scara noastră – altfel. Iar noi rămânem pe loc într-o lucie indigenţă, acoperită ridicol de paietele derizorii a tot soiul de titluri, premii şi diplome fără conţinut şi fără valoare. Am putea funcţiona cel mult într-o industrie multilevel în care am aproviziona centrele regionale cu numărul necesar de masteranzi şi de doctoranzi care le-ar permite universitarilor de acolo loisirul de a se dedica celor câţiva studenţi ai lor (nu veniţi de la noi) cărora ei consideră că merită să li se dedice. Şi dacă aceasta e condiţia oraşelor mari, ce să spunem de zonele rurale? Acolo, din păcate, e o lume ce ne e mai străină decât cea pe care-o vedem în documentarele de călătorii în locuri exotice. Nu ne aducem aminte de ea decât – cu dispreţ şi cu oroare – atunci când o vedem că votează aşa cum votează. Dar pot fi aceşti aoameni acuzaţi că i-au abandonat pe cei care, ei primii, i-au abandonat sorţii lor? Cine e vinovat de faptul că, în loc ca prin “conferinţe poporane” şi “biblioteci ale satului” (iată lucruri ale interbelicului despre care nu s-a vorbit!), să-i aducem la civilitatea şi la problematica omului secolului XXI am procedat invers: am coborât comisiile şi universităţile la nivelul periferiei suburbane, unde totul se vinde şi se cumpără, şmechereşte şi cu gândul doar la “protocol”? Ne place sau nu, aici s-a ajuns şi e puţin probabil ca în trei sau cinci decenii de-acum înainte să se schimbe ceva semnificativ. A doua lecţie a tranziţiei ar fi trebuit să fie aceasta: pentru a menţine un vârf funcţional în orice domeniu, e nevoie ca acesta să se sprijine pe o structură piramidală cu o bază cât mai largă. Dacă într-un oraş nu există suficienţi oameni prosperi nu vor exista nici aceia dintre ei care, având preocupari mai elevate, să sprijine într-o zi cultura. Şi dacă doritorii de cultură (doritorii, nu cei ce nu ştiu încotro s-o apuce) nu sunt suficient de mulţi, atunci nici examenele nu-şi au niciun sens, pentru că ele nu mai selectează, ci doar promovează. Ideea unui Nobel românesc răsărit din nimic are în spate exact aceeaşi mitologie cu cea a câştigului la loterie sau a numirii peste noapte într-o “funcţie de mare răspundere”. E ciudat că intelectualii noştri nu s-au gândit prea mult la aceste lucruri; norocul lor fost “globalizarea” – tocmai s-a generalizat televiziunea prin cablu şi internetul ieftin. La ce bun biblioteci în regiunile rurale? Nu-i mai simplă o conexiune la internet? Acolo e totul. Pentru poor people. The leisure class continuă să aprecieze cartea – obiect, cotorul de piele, cantul aurit, sublinierile generaţiei precedente… Iar the rich people practică pokerul care e, nu-i aşa (a spus-o o doamnă judecător), un “joc de nobili”? Să ne mai mirăm atunci de umilinţa prin care trec an de an revistele de “cultură” pentru “a-şi primi” finanţările? Nu e şi acesta un poker?

3. Intelectualii (cei mai mulţi dintre ei umanişti) au pierdut contactul cu ştiinţele tari şi, odată cu acestea, au ratat deopotrivă formarea gândirii riguroase şi contemporaneitatea omului de azi cu problemele timpului lui. Recursul acesta permanent la tehnica de calcul ar avea un sens doar dacă imergenţa noilor tehnologii ar fi acompaniată de un act reflexiv şi interpretativ menit a ni le face accesibile la nivelul inteligibilităţii. Numai că pentru cei mai mulţi dintre noi tehnica digitală e ceva ce pendulează între gadget şi panaceul universal. O folosim fără a o înţelege şi fără a-i cunoaşte mizele şi consecinţele. Aşa se face că suntem – sincron – ultrasofisticaţi în IT şi, în acelaşi timp, ecologişti. Dar, mai mult decât atât, problematicul acestei tehnologii, imensa ei forţă de modela realitatea din jurul nostru, relaţiile dintre noi şi propria noastră viaţă ne rămân aproape complet ininteligibile. Şi, cu ele, o parte – deloc nesemnificativă – a existenţei noastre cotidiene. Ori ceea ce e semnificativ în gândirea contemporană e tocmai această capacitate de a problematiza – adică de a ridica la nivelul reflecţiei – experienţa zilnică a vieţii comune. În lumea noastră aceasta rămâne mută, drept care şi viaţa comună e cvasi-absentă, iar atunci când – ocazional – se manifestă, o face doar la modul eruptiv. Să nu uităm, de asemenea, că există o legătură între gândire şi expresie: doar formarea – lentă şi susţinută – a unei gândiri riguroase îi permite omului să exprime (şi, lucru foarte important, să-şi partajeze) experienţa lăuntrică. Dar formarea acestei rigori a gândirii nu se împlineşte în formalismul desuet al programelor şcolare, ci în contactul viu cu ceea ce cunoaşterea modernă are mai dinamic şi mai fascinant: ştiinţa de vârf. Pe cât de fixat era comunismul (materialist) pe aceasta, pe atât de indiferentă este lumea postdecembristă faţă de ea. S-a publicat puţin (aproape infim) în domeniile exponenţiale ale ştiinţei, s-a renunţat cu totul la partea de popularizare a  acesteia (popularizarea fiind la noi un peiorativ, în vreme ce în Occident – şi în particular în America – e complementul superlativ al specializării), s-a mizat în exces pe eseistică, memorialistică şi experiment literar şi, mai ales, s-a încurajat o religiozitate redusă la ritual şi la apoftegme sapienţiale cu o accentuată coloratură rurală. Morala? Întrebaţi despre evoluţie, oamenii noştri se declară precumpănitor creaţionişti. Dar asta nu pentru că ar cunoaşte poziţiile ştiinţei şi dogma teologică ci, pur şi simplu, dintr-o lene mentală în virtutea căreia eşti mai avantajat dacă tratezi totul, apodictic, într-o frază, decât dacă depui efortul de a înţelege ceva. Oricât ne-ar (în)cânta slujitorii altarului cu povestea “poporului credincios”, cred că ar fi mai corect să observăm că ne mişcăm doar într-o lume de oameni creduli. De aceea ar fi zadarnic să ne mirăm de comportamentul lor (deopotrivă cotidian şi cvadrienal); asemeni tuturor celor creduli se încred în ceea ce li se spune – şi iau ceea ce li se dă ca un aconto – iar apoi se declară dezamăgiţi, trădaţi şi neînţeleşi şi, mai ales, sunt gata să se arunce în braţele celui dintâi ce le-ar promite miticul “altceva”. Acesta e al treilea lucru pe care ar fi trebuit să-l învăţăm din lunga noastră tranziţie: că declinul rigorii gândirii şi a exprimării (la formarea cărora şcoala şi cartea au un rol decisiv) se asociază, inevitabil, cu declinul responsabilităţii. Ignoraţi de către “furnizorii de cunoaştere”, oamenii de rând au sfârşit prin a le întoarce spatele. Dacă într-adevăr cultura e privilegiul unei caste – idee de secol XIX, care a prins admirabil într-o lume care n-a avut niciodată o veritabilă aristocraţie – atunci foarte bine, casta aceasta să se descurce cum vrea cu cultura ei. Între cei ce apărau ICR-ul d-lui Patapievici şi cei ce-l ponegreau, poporul nu vedea o mare diferenţă. Şi, cum se-ntâmplă întotdeauna, îl distrau mai bine cei ce strigau şi înjurau mai tare.

Pierzând pe aceste trei tablouri (şi nu numai), ce le-a mai rămas intelectualilor noştri? Probabil faptul de a cultiva “domnitorul luminat” şi de a fi sfetnicii lui. Dar care dintre preşedinţii noştri de după 1989 poate fi numit luminat? Şi care dintre ei a acţionat punând la bază sfaturile consilierilor săi intelectuali? D-l Iliescu a fost perestroikist pentru că aceasta era libertatea (cea bună!) aşa cum o înţelegea dânsul. D-l Constantinescu a fost nici – nici pentru că aşa e dânsul. Iar D-l Băsescu a fost pro-european şi pro-atlantist în mod spontan (ca să nu spunem visceral), nu pentru că rafinaţii lui intelectuali l-au orientat în această direcţie. E drept, le-a acordat condamnarea comunismului şi pactul pentru educaţie, dar – aşa cum s-a văzut ulterior – nici într-un caz, nici în celalălalt nu i-a fost nici dânsului prea clar despre ce e vorba. Astfel că aceste iniţiative (altminteri binevenite) s-au stins în tăcere şi, mai ales, fără prea multe consecinţe. În ceea ce-o priveşte, clasa politică pare mai curând impregnată de antiintelectualismul aparatcicilor anilor ’50. Poate de aceea încearcă intelectualii cu preşedintele: e mai uşor să convingi unul – chiar dacă nici acesta nu e tocmai uşor de convins – decât o mulţime (care, în plus, are şi alte interese). Mezalianţa intelectualilor cu puterea nu a dus la prea multe – unul din puţinele lucruri semnificative a fost tocmai numirea d-lui Patapievici la ICR – şi nu a făcut decât să arate, dacă mai era nevoie, eterna fascinaţie a omului de carte faţă de cel care decide în istorie. Dureros e altceva: faptul că oamenii de cultură nu au fost capabili a numi problemele lumii noastre comune. Aici se vede drama moştenirii pasivităţii intelectualilor din anii comunismului. Căci forţa disidenţei din celelalte ţări estice a stat tocmai în curajul şi în rigoarea cu care câţiva intelectuali au fost capabili să identifice şi să numească, fără echivocuri, problemele lumii lor din acel timp. La noi vălul miciunii (generalizate) a propagandei şi-a făcut efectul: oamenii au rămas à la longue incapabili să vadă, să înţeleagă şi să numească realul. Şi azi, la fel ca imediat după Revoluţie, lucrurile stau în acelaşi fel. Ce altceva sunt nenumăratele comitete şi comiţii, proliferarea facultăţilor de Relaţii Publice şi Comunicare, decât epifenomenul unei iluzii potrivit căreia multă vorbărie, nişte măsuri administrative şi ceva autoritate de la centru pot schimba o realitate care se încăpăţănează să reziste oricărei reforme? Doar cinicii au înţeles – devreme de tot – că nu e aşa. Şi s-au descurcat în consecinţă. Cât despre intelectualii “dezamăgiţi”, paradoxul face ca ei, departe de-a valoriza un vocabular tehnic adecvat şi o problematizare serioasă a moştenirii economice şi sociale a comunismului şi a tranziţiei, să adopte faţă de ace(a)sta – exact ca în anii ’90 – atitudinea voluntaristă a bolşevicilor de după “Marea Revoluţie”. Îmi amintesc, din manualele ceauşiste, distincţia dintre revoluţia burgheză şi cea socialistă: se spunea acolo că burghezia a cucerit mai întîi puterea economică şi apoi pe cea politică, în vreme ce comuniştii au procedat invers – ei au pus mâna pe puterea politică şi apoi au început transformarea economică. Adesea, auzind virulenţa intelectualilor noştri la adresa stării de lucruri din ţară şi, în acelaşi timp, văzând cât de puţin e luată în considerare – la modul serios – această stare de lucruri, mă întreb dacă ei sunt cu adevărat – aşa cum se pretind – nişte liberali ori nişte conservatori sau, fără să-şi dea seama, sunt nişte bolşevici de dreapta. Un lucru e cert: au ratat, în acest sfert de veac, şansa de-a schimba economia şi societatea. Acesta e războiul lor pierdut.

În schimb au creat altceva: o cultură rafinată, care se adresează fie asceţilor (izolaţi de lume şi dedicaţi rigorii mortificatoare a meditaţiei pure), fie hedoniştilor (care practică – la limita juisării – plăcerea exuberantă a experimentării diversităţii), fie, evident, naturilor ciclotimice care trec alternativ de la o ipostază la alta. E şi aceasta ceva. Dar nici asceţii – pentru care implicarea în lume e profanare, nici hedoniştii – pentru care tout va bien atâta vreme cât pot să-şi practice jocurile lor, nu vor sări în sprijinul intelectualilor, atunci când aceştia sunt târâţi în arenă. Iar cei dintre asceţi şi hedonişti, cei mulţi şi inexistenţi, nu au cum să le vină în apărare, de vreme ce sunt pur şi simplu inexistenţi.

Vă mai amintiţi de ICR? Cât timp îl veţi mai ţine minte?

ERRATA

1. Am scris acest text indignat de linsajul mediatic caruia i-au fost supusi Horia Roman Patapievici, Mircea Mihaies, Tania Radu, Mircea Cartarescu, Andrei Plesu si multi altii. Nu doresc ca acest text sa fie citit – si cu atat mai putin folosit – ca o forma de atac la adresa acestor oameni de ale caror realizari ma bucur si pe care ii admir.
2. Intentia mea – singura mea intentie – este aceea de a formula probleme, si nu de a critica persoane. Felul in care mesajul intelectualilor nu a izbutit sa ajunga la oameni si sa trezeasca in ei disponibilitatea de a face binele este, cred, si o problema a intelectualilor. Nu doar a lor, caci si oamenii trebuie chestionati asupra indiferentei si a dezinteresului lor fata de tot ceea ce le-ar fi deschis sufletul si mintea. Dar cred ca intelectualii ar trebui sa fie cei dintai care sa mediteze asupra acestei distante, pe care anii o adancesc, intre ei si cei care ar trebui sa fie destinatarii firesti ai mesajului lor.
3. Nu as vrea sa existe nici o ambiguitate asupra penultimului paragraf al textului, de aceea o spun explicit: ceea ce, pentru mine, e pozitiv (as indrazni sa spun: din perspectiva duratei lungi) in mandatul presedintelui Traian Basescu este sustinerea independentei justitiei si numirea D-lui Patapievici in fruntea ICR-ului. Mai mult decat oricine, D-l Patapievici a demonstrat ca angajarea unui mare intelectual in administratie (in cea culturala) e in masura a-i da acesteia un proiect de anvergura. L-a sustinut cu toata energia, renuntand la propriile lui proiecte. Felul in care a fost tratat, si pe parcursul mandatului de la ICR, si dupa ce a fost destituit (prin modificarea abuziva a legii) poate fi un memento pentru ceea ce s-ar petrece cu reprezentantii justitiei daca ar renunta la curajul de a-si exersa liber prerogativele.
4. Ramane, totusi, cazul unor oameni, altminteri intelectuali remarcabili, care promiteau (cel putin pentru mine) a fi altfel – ma gandesc la cativa ministri din ultimi 10 ani – si care, in cele din urma, s-au dovedit a fi lipsiti de proiect si incapabili sa marcheze domeniul lor prin ceva semnificativ. Nici ei nu trebuie judecati inainte de a fi intelesi.
5. Nu am scris aceste lucruri doar despre altii; ma consider – fara orgoliu, dar si fara falsa modestie – eu insumi un intelectual. Si ma intreb zilnic daca, la nivelul si in locul in care ma gasesc, fac ceea ce trebuie pentru a spori intelegerea celor intre care ma aflu. Oameni ca Horia Roman Patapievici, Mircea Mihaies, Tania Radu, Mircea Cartarescu si Andrei Plesu au reusit, prin tot ceea ce au facut, sa aduca putin bine, adevar si lumina in lumea noastra pustiita de neintelegere si ura. Iata de ce ii admir fara rezerve.

Articol publicat de contributors.ro