De același autor
Recenta întâlnire de la Tianjin a țărilor din „Sudul global” (e puțin comic să plasăm Rusia, Coreea de Nord și China în Sud!) sau – mai exact – a celor care contestă „hegemonia” Vestului ne pune în față o problemă: ce deosebește aceste țări (care par a avea puține în comun) de lumea de care se delimitează?
Răspunsul cel mai la-ndemână este: frustrarea. Din varii motive (legate de trecut, de colonialism sau de un imperialism prost gestionat, de experimente care-au dus la catastrofă), țările acestea sunt în urma Occidentului, în multe privințe sunt dependente de acesta și – firește – se vor a fi în poziție de forță, și nu de inferioritate, cum se consideră. Într-o anumită măsură, frustrările și antioccidentalismul sunt, în fapt, singurul lor numitor comun. Că – mai ales cele mai mari dintre ele – denunță hegemonia Apusului (și-n particular a Americii) nu înseamnă că visează o lume armonioasă și lipsită de „jandarmi mondiali”, ci, pur și simplu, că subînțeleg (fiecare!) că ele ar putea exercita acest rol. Cum și istoria are oroare de vid, prăbușirea actualului hegemon n-ar face decât să deschidă războiul pentru hegemonie. Mai e o problemă: PIB-ul mare nu înseamnă neapărat și prosperitate (noi o știm din vremea comunismului). Majoritatea țărilor adunate la Tianjin sunt – potrivit criteriilor occidentale – țări sărace; un soi de „lume a treia” a contemporaneității. Pare ciudat să plasăm aici „a doua economie a lumii”, însă – să nu uităm – cifrele de dezvoltare ale Chinei se bazează pe exporturile masive, și nu pe consumul intern. Aproape toate țările adunate la forumul lui Xi Jinping au o structură feudală: o clasă superbogată la vârf (care – mai mult sau mai puțin – controlează resursele naturale ale țării) și o mare masă „proletară” care e mobilizată la lucru, adesea în proiecte faraonice. E drept, aceste țări, cărora li se pot adăuga cele africane și cele arabe, dau două continente din cinci (și nici o bună parte din al treilea – America de Sud – nu stă prea bine), majoritatea resurselor terestre și o populație care, per ansamblu, e în creștere.
Pe de altă parte, e indiscutabilă dinamica acestor țări. Ajunge să ne uităm la indicatorii sărăciei absolute (de la 40% la scară globală în 1998 la 8,5 – 9% în 2023), la creșterea speranței de viață în țările sărace (cu până la 10% în același interval) și la gradul lor de urbanizare (tot cu 10% – dar să nu uităm că asta înseamnă 1 miliard de oameni în 25 de ani!). În vreme ce Occidentul se adâncește într-o criză ce pare cu atât mai mare cu cât se discută mai mult despre ea, celelalte țări ale lumii par a-și conjuga frustrările cu resursele, și creșterea populației cu autocrația într-o formulă care – din ce în ce mai mult – amenință stabilitatea lumii bazată pe regulile hotărâte acum 80 de ani, la finele celui de-Al Doilea Război Mondial. În fapt, nimeni – și când spunem nimeni, ne gândim în primul rând la Donald Trump – nu mai pare a se încurca prea mult în aceste reguli. Ceea ce contează e forța militară, singura în măsură să garanteze puterea (fie sub specia independenței, fie sub cea a agresiunii altuia, mai slab), care se bazează pe tehnologie, care – la rândul ei – cere o economie robustă în care resursele, populația și decizia joacă un rol esențial. Mai mult sau mai puțin, în diverse formate, astăzi toate țările care se respectă trăiesc într-o logică ofensivă menită a le crea mai puțin imaginea a ceea ce sunt și mai curând pe aceea a ce vor să fie.
Cu o singură și notabilă excepție: bătrâna Europă. Aici – cel puțin la nivelul țărilor care contează (Franța, Spania, Germania, Belgia, într-o anumită măsură Italia, plus Anglia) – totul pare a se petrece în contratimp: Europa cultivă dependența de resurse, populația îi e-n declin și viața politică, mai fragmentată și mai polarizată ca niciodată, nu mai permite niciun fel de decizie. De unde, evident, un anumit sentiment al mișcării în cerc pe care-l resimt mai ales tinerii, care, din păcate, sunt tot mai supuși tentației radicaliste. Ce nu a mers? Ce ne lipsește nouă și au descoperit marginile lumii? Cum se face că de la excepția în sens pozitiv riscăm să devenim excepția în sens negativ?
Ideea postbelică pe care s-a construit Europa a fost aceea a păcii bazate pe prosperitate, altfel spus, realizarea efectivă a unei prosperități la scară continentală (prin colaborare și integrare economică, în primul rând), era menită a reduce – până la anihilare – apetiturile războinice ale marilor puteri care aruncaseră de două ori lumea în haos la-nceputul secolului al XX-lea. Și, pentru ca Europa (mai exact, Vestul ei) să nu se simtă amenințată, într-o vreme de război (chiar dacă „rece”), ea s-a aflat sub garanția umbrelei de securitate americane. Cea din urmă a potențat-o pe cea dintâi, căci banii neinvestiți în armată s-au disponibilizat pentru proiecte civile. O serie de avantaje care au contat masiv, mai ales în cei „30 de ani glorioși” (de până în 1973) și care au permis unei lumi secătuite la finele Războiului să revină în forță în a doua jumătate a secolului. Dar, în același timp, care au avut și niște consecințe de durată pe care – în anii ’80 sau ’90 – nimeni nu le-ar fi putut anticipa. Vreme de decenii, „motorul” Europei l-a constituit compatibilizarea (administrativă, în primul rând) unei multitudini de țări care să faciliteze circulația oamenilor, a capitalului, a tehnologiilor și a produselor de așa manieră încât fiecare țară să profite din angrenarea comună. Apoi, după 1990, a venit la rând integrarea, care presupunea deopotrivă transformarea țărilor candidate (majoritatea, calate pe un alt sistem economic și – exceptând elitele – destul de deosebite cultural) în complexe economico-sociale europene, și, în același timp, transformarea unui dialog „de familie” la vârful Europei într-o dezbatere deschisă, cu deosebiri care nu mai țin de nuanțe, ci de culori. Greu de spus dacă acest proiect de anvergură a reușit: pe de-o parte, el a adus o prosperitate reală în țările estice, pe de alta, a creat un val de respingere a europenismului.
Dar, orice s-ar spune, acesta a fost ultimul proiect comun al lumii noastre. Dincolo de el nu ni s-a mai propus decât „aprofundarea integrării”, ceea ce înseamnă – de fapt – alunecarea în arcanele unei birocrații care, în ultimă instanță, riscă să se întoarcă împotriva elanului integrator din care s-a născut. Totuși, ideea că toată lumea trebuie să cunoască niște regulamente care se multiplică la nesfârșit pare mai curând dedicată unei oboseli apocaliptice decât unei dinamici încrezătoare. Adevărul este acela că Europa e incapabilă să ne mai propună un proiect comun. Într-un anumit fel, acest lucru se afla înscris încă de la început în logica ei: pentru cei ce-au gândit Uniunea Europeană, efortul comun e dedicat producerii prosperității, care e mijlocul prin care cetățenii europeni vor duce o viață mai bună. Însă finalitatea acestei vieți e determinată de fiecare, în funcție de credințele, interesele și pasiunile lui. La început, atâta vreme cât credința, patria și clasa erau unificatori de la sine înțeleși, lucrul acesta avea un caracter eliberator. Însă după ce, sub presiunea secularizării, a migrației și a dezindustrializării, cele trei s-au descompus complet, lipsa de asignare a unei finalități pune pe seama individului povara unei alegeri pentru care nu e pregătit. Și pe care – așa cum vedem – pare a fi dispus să o treacă asupra unui „guru” sau „tribun” care-i oferă o proiecție maximală, ce contrastează cu mediocritatea existenței lui.
Al doilea lucru propriu lumii europene îl reprezintă prăbușirea partidelor tradiționale (și – implicit – desacralizarea politicii pe care acestea o reprezentau) și fragmentarea spectrului politic până în situația în care e cu neputință de format o majoritate stabilă și, pe cale de consecință, nu se mai poate guverna eficient. Cum s-a ajuns aici? Mai înainte de toate, prin politicile bipartizane (care presupuneau o continuitate – din ce în ce mai restrictivă – în domeniul politicilor publice, indiferent de forța politică la putere) și, apoi – pe fondul erodării marilor partide prin dispariția contrastelor dintre ele – prin politicile de coaliție. Stabilizarea politicilor bipartizane și, apoi, politicile de coaliție au avut ca efect coagularea unui centru (ce părea foarte masiv), dar pe care uzura guvernării l-a făcut să cadă în bloc. În acest context, opțiunea populară a mers spre margini, acolo unde deosebirile se conturează explicit, dar – pe fondul multiplicării partidelor – dispersându-se în oferta acestora. Așa se explică faptul că extremele, care sunt – întotdeauna – cele mai zgomotoase, par a fi, peste tot, în ascensiune și, în același timp, sunt incapabile să ajungă pe cale democratică la putere. Ca și cum n-ar fi fost de ajuns, avem și unda de șoc a lui Donald Trump: nici de stânga, nici de dreapta, și de stânga, și de dreapta – toți radicalii se pot regăsi în el, dar niciunul nu i se poate suprapune (între altele, pentru că lumea noastră e alta decât lumea lui). Morala e aceea că trăim în sisteme politice care-și consumă întreaga energie în certuri intestine cu miză mică și n-au capacitatea de a-și alinia decizia într-un obiectiv comun.
Dar oare celelalte țări au un obiectiv – dincolo de prozaica recuperare a decalajului față de detestatul Occident? Greu de spus. Dar ceea ce putem deduce uitându-ne la vedetele întâlnirii de la Tianjin e faptul că substitutul perfect al obiectivului comun este dușmanul comun. Spectrul lui cheamă la mobilizare și mobilizarea la producție. De trei ani, Europa n-a reușit să înțeleagă nici măcar atât.
