De același autor
De când a început războiul din Ucraina avem de-a face, în spațiul public, cu un segment de populație foarte belicos (cu atât mai mult cu cât – încă! – războiul nu ne privește în mod direct), care cere ”măsuri radicale”, implicarea directă a NATO în operațiunile militare, dacă nu chiar o ”lovitură preventivă” menită a-l da gata pe dictatorul de la Kremlin înainte de-a apăsa el pe butonul nuclear. Probabil spre surprinderea multora dintre noi, Occidentul se comportă mult mai ponderat, ceea ce – în lumea noastră – e fie semn de frică, fie de conivență (bazată pe interese nemărturisite) între Vest și (ceea ce reprezintă) Vladimir Putin. Și totuși, nu e așa. Membrii Alianței Nord-Atlantice procedează așa cum se face într-o situație de criză: trecând – ca pe baza unui unui protocol – prin toate situațiile posibile, marcând (cu sancțiuni) inacceptabilul dar, în același timp, lăsând deschisă ușa negocierilor. Ceea ce înseamnă, implicit, că atenția lor e focalizată pe dezescaladarea și limitarea (deopotrivă în spațiu și în timp) a conflictului.
Oricât ar părea de ciudat, dar viziunea războinicilor noștri seamănă mai curând cu cea a președintelui rus. Și asta nu pentru că cei ce predică ”războiul total” împotriva lui ar fi criptoputiniști (care se ignoră), ci deoarece au (și – în lumea noastră răsăriteană – avem) un fond comun cu cel care-a declanșat războiul din vecinătatea noastră. Acest fond îl constituie ideea ”loviturii decisive”, a ”încleștării finale” în care – într-un timp foarte scurt – se decide totul (prezentul și, prin el, viitorul). Ideea e aceea că ”totul se joacă (acum) pe o singură carte” și că doar ”îndrăzneții înving”. Poate, în spatele acestui timp de convingeri, se află un mental religios al confruntării apocaliptice care-i va pune față în față – și-i va deosebi – pe cei buni de cei răi. În agresiunea rusă este mai mult decât atât: e concepția potrivit căreia masivitatea celei mai mari țări și a uneia din primele puteri militare ale lumii va paraliza reacțiile adversarului și-l va constrânge – prin frică – la capitulare. Ca atare, Rusia (indiferent de numele ei: Imperiu, Uniune Sovitetică sau Federație), va beneficia de o victorie rapidă care-i va afirma (și spori) puterea pentru cei din afară și va crea un val de mândrie și de solidaritate patriotică pentru cei dinlăuntru. Reușita ”loviturii” e ținută a fi confirmarea binelui pe care-l întrupează imperialismul moscovit. Poate de aceea, indiferent de regim, el e binecuvântat de Biserica Ortodoxă Rusă.
Într-un registru mai pământesc, menirea acestor carnavaluri sângeroase e aceea de-a confirma, într-un soi de liturghie mistic-naționalistă, ”unitatea întregului popor în jurul liderului suprem”. Căci nu există nici un mijloc neutru (sonadaje, alegeri libere, media independentă) pentru a ști, cu adevărat, ce susținere populară are acesta. Evident, propaganda oficială vehiculează cifre maximale, însă – pe de altă parte – orice dictator e animat de frică și de nevoia de-a se vedea aclamat. Victoriile rapide sunt ocazii de-a confirma asentimentul popular. Pe de altă parte, adesea, ele sunt menite a abate atenția de la problemele reale ale țării. În Rusia, cel puțin, asta e o tradiție. Pogromurile, epurările, războaiele în vecini au avut menirea de-a le aminti rușilor că răspunsul la toate problemele lor – în primul rând la cele economice – e victoria. Nu e întâmplător faptul că, abandonând Revoluția după 1991, noua Rusia și-a fixat ca mit fondator (ceea ce ei numesc) Marele Război pentru Apărarea Patriei: războiul victorios al Rusiei din secolul XX.
Căci celelalte – cel cu japonezii din 1904-1905, cel cu polonezii din 1920, (aproape și) cel cu finlandezii din 1939, cel cu afganii din 1979-1989 au fost războaie în care deopotrivă puterea țaristă și cea sovietică au fost învinse. Și asta în ciuda enormei desfășurări umane și materiale cu care imperiul a încercat să-și covâtșească adversarii. Campaniile scurte și potențial victorioase s-au terminat în dezastre care au marcat, cu umilința și frustrările lor, generații întregi și au dus, în timp, la schimbări majore în arhitectura puterii ruse. ”Lovitura rapidă și câștigătoare” s-a dovedit a fi un mit; singura ei funcționalitate a fost cea internă, unde Revoluția a adus la putere un grup de conducere la care nimeni nu se aștepta și, după căderea comunismului, când- de asemenea-în fruntea statului rus ajung persoane în bună măsură necunoscute.
De partea cealaltă, pentru occidentali, predomină diplomația și construcția. Adică o viziune a istoriei care nu joacă totul pe un război eshatologic, ci care acționează – mereu – în perspectiva zilei de mâine. Problema lumii vestice nu este cucerirea (poate pentru că a avut la dispoziție secole pentru o exersa), ci coabitarea învingătorilor și a învinșilor, integrarea acestora din urmă în lumea celor dintâi (și deschiderea lumii celor ce-au câștigat către problemele perdanților), reducerea diferențelor, omogenizarea memoriei și – finalmente – detensionarea relațiilor din societate și dintre state. O lume în care scad tensiunile interne și cele dintre țări e o lume propice comerțului și prosperitatea pe care-o induce acesta e în măsură a funcționa ca un liant la scară largă, care-i aduce pe oameni la rațiune și le arată pe de-o parte absurditatea violenței, pe de alta utilitatea concurenței.
De aceea țările occidentale nu mizează atât pe zdrobirea, umilirea și reducerea adversarului la condiția de sclav obedient, cât – mai curând – pe cooptarea lui în varii formate de negocieri, pe împărțirea răspunderilor și pe posibilitatea conlucrării în rezolvarea problemelor ivite. Aceasta e logica în care generalul Marshall, ”părinții Europei”, quator-ul Gorbaciov – Thacher – Kohl – Mitterand și Nelson Mandela constituie modele ale concepției politice vestice. Fiecare din ei a știut să negocieze (ceea ce înseamnă să impună, să propună, să accepte și să cedeze), a înțeles că nu tot ieri-ul trece în mâine, că timpul decantează altfel lucrurile decît judecata prezentului și că beneficiul de durată e mai important decât satisfacția de moment.
Însă chiar pentru a ajunge la punctul de pornire al discuțiilor e necesară o atitutinde care îmbină seriozitatea (liniilor de care nu se trece), cu flexibilitatea (ce rămâne atentă la evoluția lucrurilor și e mereu deschisă negocierii). În lumea apuseană, această atitudine e reprezentată de riposta graduală. Scopul nu e niciodată acela de-a arunca tot arsenalul în joc, într-o singură operație, menită a distruge adversarul, ci acela de-a folosi mijloace, tehnici și tactici diferite pentru a-l îndigui, a-l bloca și a-l face să se lovească de propriile lui limite. Abia din momentul în care acestea sunt conștientizate, negocierea are sens și poate duce la ceva. Chiar și reacția e – în ultimă instanță – o cale de dialog, căci ea răspunde, pas cu pas, acțiunilor celeilalte tabere. E o cale inteligentă de-a dezamorsa – fără a ceda, dar și fără a umili – tensiunea unui moment de criză.
Am văzut, recent, mai multe asemenea situații: turbulențele din ghetto-urile de culoare ale orașelor franceze, antigermanismul grec, les Gilets jaunes în Franța, conspiraționiștii anticovid în Germania, fanaticii lui Trump în America, revoltele Black Live Matter, camionagii canadieni etc. Fiecare din ele avea potențial exploziv și o acțiune în forță a organelor de poliție ar fi putut – ușor – sfârși ca declanșator al unor violențe generalizate. De fiecare dată statul a fost acolo, atât prin desfășurarea forțelor de ordine, prin acoperirea mediatică a revendicărilor și prin luarea lor în considerare la nivelul decidenților. A știut să se opună, să reziste, să cedeze la momentul oportun, reușind să coboare ”creasta valului” la un nivel gestionabil și eliminând primejdia haosului pe care l-ar fi indus declanșarea unui război civil. Ideea e aceea că la fel se lucrează și pe plan extern.
”Soluția problemei ruse” nu e un război atomic care ”să elimine Rusia de pe hartă”, ci faptul de-a aduce cetățenii celei mai mari țări a lumii în situația de a deveni conștienți de problemele lor și, poate mai ales, de a înțelege că nu vor scăpa de aceste probleme printr-un ”război scurt și victorios” condus de un ”lider providențial”. Căci există întotdeauna un mâine, și pentru occidentali și pentru ruși, și acesta nu trebuie să fie cel al unor adulți care se urăsc, ci cel al copiilor care se joacă împreună. Ceea ce n-a înțeles Vladimir Putin e faptul că orice revanșă e în numele trecutului. Cum bine știau și anticii, răzbunarea nu face decât să perpetueze violența, trecând-o de la o generație la alta. Integrarea, posibilitatea expresiei libere, a votului democratic și construirea prosperității sunt – toate – în numele viitorului. ”Imperiul universal” al țarilor vechi și noi vrea să înghețe timpul într-o eshatologie terestră. Lumea fluidă a comerțului și a negocierilor îl integrează și, în felul acesta ne poartă pe toți mai departe.
