Ana Blandiana: fals tratat despre ciupercile comestibile

Mirel Banica 17.06.2014

De același autor

Falsul tratat de manipulare al Anei Blandiana va rămâne ca un document memorial de primă mână.

Am citit cartea Anei Blandiana Fals de manipulare cu plăcere, pasiune, ar­doa­re, necaz, furie, invidie. Am stat săp­tă­mâni întregi cu incomodul obiect pe raf­turile bibliotecii, încercând să scriu o „re­cenzie“ (ce cuvânt stupid şi găunos!), să împărtăşesc şi celor din jurul meu bucuria pe care am resimţit-o la finalul lecturii. Mi-a fost teamă să o fac şi încă mi-e tea­mă în momentul în care scriu aceste rân­duri. De ce? În primul rând, Ana Blan­dia­na este un zeu (pardon, zeiţă) a literelor româneşti, iar între oameni şi zei nu poate exista prietenie, fie şi prin banalul comerţ al frazei tipărite. În al doilea rând, au­toarea şi-a ambalat atât de bine produsul final (o selecţie tendenţioasă a obsesiilor, citez din prima parte, justificativă, a vo­lu­mului) încât orice încercare vulpească de rostogolire a acestui arici literar extrem de bine închegat, pentru a-i afla punctele sla­be, pare sortită eşecului. În fine, eu scriu aşa cum alţii mănâncă pui, din pură pa­siune şi fără prea mari pretenţii, de ori­ce natură ar fi ele (iertaţi, cititorilor, EU-ul acesta, epistemic şi egolatru, este de fapt ex­presie a emoţiei şi nesiguranţei, nimic mai mult...). A încerca să intri în curtea din spate, în intimitatea gândurilor unui pro­fesionist al scrisului, aşa cum este doam­na Ana Blandiana, poate fi un act de cu­rată sinucidere. Conştiinţa de scriitoare a autoarei, responsabilitatea asociată trans­pare de altfel la tot pasul.

Aşa că am decis să dau curs aces­tei periculoase în­treprinderi, agățându-mă de colacul de sal­vare al memoriei comunismului târziu şi a primilor ani ai tran­ziţiei noastre către nicăieri. Pentru că sunt convins că această carte este despre me­morie, va rămâne ca un document me­mo­rial de primă mână. În haosul ambiant, cel mai bine plasaţi să vorbească despre mer­sul lumii (l’usage du monde, dacă se per­mite această mică francofonie nev­i­no­vată şi anacronică) sunt poeţii, artiştii, mu­zicienii, toţi cei pe care lumea noastră virtuală şi futilă nu-i mai vrea şi nici nu-i mai încape în baierele sale. Un inventar al memoriei deci, ceea ce mai rămâne din lu­mea noastră atunci când istoria se duce is­tovită să-şi lingă rănile, ca Marea la pi­cio­a­rele statuii lui Eminescu. Și a clădirii aban­donate a Cazinoului din Constanţa, aş dori să mai adaug.

Pagina 32. Episodul din Balta Brăilei, des­criere scurtă şi percutantă a Gulagului ro­mânesc. O foaie de ziar zboară prin aer pes­te o coloană umană obosită şi plină de noroi. Pe ea se află o recenzie în care fi­gu­rează şi pseudonimul poetei, fiica unuia dintre deţinuţi. „Este fiica mea, cu si­gu­ranţă fiica mea, cu siguranţă este ea. Blan­diana este satul soţiei mele. Fiica mea scria versuri când era mică. Numai ea poate să fie.“ Tu, Varlaame Șalamov, tu, colosule Soljeniţîn, tu, Evghenie Guinz­burg, voi, care aţi mers ca apostolii în pân­tecele fiarei concentraţionare, la acest epi­sod nu v-aţi fi gândit, nu-i aşa? Mie aşa îmi place să cred. Și chiar dacă-i ficţiune literară, tot rămâne atât de frumos şi emo­ţionant, încât smulge inima cititorului din piept, ca o gheară de lumină.

Paginile 36-38. Portretul satului românesc de câmpie, văzut cu ochii celuilalt, al­te­ritate ab­so­lută chiar, ardeleni coborâţi din K.u.K., purtători de ordine che­zaro-cră­iscă şi impregnaţi de mul­ti­cul­turalism, din acela adevărat, nu cel mă­cinat subţire în colocvii pretenţioase – cu atât mai pre­ţi­os deci. O empatie imensă, o dragoste de oameni, de timpul lor ciclic, ritmat de se­minţe, legume, fătatul vacii, ple­carea în armată, săpatul viei, strânsul re­coltei. „Munci şi zile, munci şi gesturi care pes­te zece ani nu vor mai fi făcute de ni­meni, nu numai pentru că noile teh­no­logii le-au luat locul, ci pentru că bă­trâ­nele ţărănci nu mai au cui să trans­mită mai departe ceea ce au moştenit de la îna­intaşi.“ Alte şi alte pagini excep­ţionale (drace, nu vroiam să scriu asta, dar cu­vântul s-a scris singur) despre ţă­ra­nii din satul Comana, la o aruncătură de băţ de Bucureşti, din punct de vedere geo­grafic, dar adevărat salt geografic în timp, din punct de vedere al mentalităţii. Alt timp, alt spaţiu, alt fel de a mânca din pâi­nea vie­ţii. Toate aceste sate din marea Câm­pie a Soarelui, aceste adevărate cru­cişătoare ale Istoriei, care au rezistat in­vaziilor tur­ceşti, fanarioţilor, războaielor balcanice, mondiale şi comunismului, ru­ginesc acum la docul uscat al unui timp ca­re nu-i mai vrea şi care nu mai are ne­voie de ele. Aş putea să avansez o ex­pli­caţie în cheie so­ciologică pentru această sta­re de fapt, dar nu-mi stă gândul acum la diverse „so­cio­logii“ rurale. Pur şi sim­plu, cuvântul ar uci­de ideea. Mai bine vi­zitaţi Muzeul Ță­ranului Român (atât timp cât se mai poa­te) cu această carte în braţe şi în minte.

Paginile 39-46. Dificultatea de a fi admisă la facultate. Ceva greu de închipuit astăzi, în epoca fabricilor de diplome şi a re­fe­ra­telor de tip Wikipedia. Chestionarele cu zeci de întrebări ataşate dosarului de în­scriere propriu-zis, la care emoţionaţii can­didaţi erau obligaţi să răspundă. „Ori­ginea socială“, cea care a dat frisoane reci multor generaţii de nefericiţi can­di­daţi la studiu, este eliminată abia în 1962. Lumini şi umbre. Constantin Daicoviciu, rector pe atunci al Universităţii din Cluj, „aflat în culmea gloriei universitare şi ştiinţifice“, se simte obligat să distrugă des­tinele tinerilor aflaţi la porţile vieţii (anu­lează verbal o aprobare de prezentare la examen) doar pentru a marca puncte în competiţia cu propriul sine supra­di­men­sionat, soldat credincios al partidului. La altă scară şi la un sfert de secol distanţă, mi-am amintit de interdicţia pe care am suferit-o la rândul meu în anii 1980, de a nu putea susţine examen de admitere la liceele din oraşele capitală de judeţ, fiind nevoiţi să rămânem la ţară, în mediocrele licee „agro-industriale“ de acolo. Acelaşi sentiment de nedreptate, acelaşi sen­ti­ment de amărăciune şi de neputinţă în fa­ţa Molohului totalitar. Fără a mai vorbi de fapt că s-ar putea scrie un studiu întreg despre instituţia RECTORULUI în Ro­mâ­nia. Foarte puţini dintre profesorii care ajung în această prestigioasă şi invidiată po­ziţie profesională scapă nevătămaţi su­fleteşte: marea majoritate se transformă într-un conglomerat de egolatrie, au­to­ri­tate absurdă, corupţie şi ifose calpe.

Pagina 60. Orfanii. Adică „tinerii ciudat de asemănători, tunşi şi îmbrăcaţi ab­solut la fel, într-un fel bizar, ostentativ şi pro­gra­mat să sară în ochi, să nu sară în ochi“, exponate stranii ale regimului Ceau­șescu, având menirea să arate că For­ţa es­te mereu acolo, „înspăimântători prin sim­pla lor prezenţă“. Băieţii de pe Calea Vic­toriei, aşa cum i-a denumit autoarea într-un poem, proveneau din orfelinatele co­muniste, fuseseră educaţi ca nişte ie­ni­ceri moderni în spiritul supunerii faţă de Pu­tere. Brusc, dureros aproape, au revenit amin­tirile ultimei „vizite de lucru“ a lui Nicolae Ceaușescu în Brăila, 28-30 oc­tom­brie 1989, ocazie cu care întreg judeţul a fost declarat „erou agrar“. Străzile erau pli­­ne de aceşti „băieţi de pe Calea Vic­to­riei“, roboţi harnici şi disciplinaţi care ţineau mulţimea la distanţă, prin simpla lor prezenţă, fără să facă nimic, doar cu fazerele privirii. Noi, adolescenţi prost hră­niţi şi prost îmbrăcaţi, scriam pe asfalt, cu trupul şi cu carnea noastră, „Vă iubim Tovarăşe Secretar General“. Ei, privind mul­ţumiţi şi nemişcaţi, exact cum re­mar­că şi autoarea, având un fel aparte de a ţine braţul stâng pe lângă pardesiul lung, lăsând să se ghicească incomodul toc al pistolului din dotare, plasat la subţioară. Iar la un moment dat, se aude VOCEA, ah acea voce pe care nu o pot uita şi care mă macină şi acum, urlată dintr-un difuzor mare, vopsit în gri, care ne spunea: Nu miş­­că nimeni! Nu părăsiţi dispozitivul! Ur­mează să treacă Tovarășul Secretar Ge­ne­ral! A mişcat totuşi ceva, în decembrie 1989, iar graţie acelui „eveniment“, re­vo­luţie, lovitură, spuneţi-i cum vreţi, eu pot scrie aceste rânduri. Nu fără o anumită tea­mă difuză. Nu aş vrea să se mai în­toar­că niciodată acea VOCE, şi nici acei băieţi, pentru care Ana Blandiana resimte „o cu­riozitate vecină cu fascinaţia“.

Pagina 137. Piaţa Universităţii, locul me­mo­rial absolut al României. O MEMORIE ma­terială, concretă, călcată în picioare, la propriu şi la figurat. Un loc construit in­telectual prin evocări de genul acelora întâlnite în volum şi fizic prin voinţa oa­menilor de a manifesta liber – a se vedea eve­nimentele din ultimii ani. Cu toate acestea, Piaţa scapă oricărei maniere de con­ceptualizare, devenind istorie colectivă prin ea însăşi. Cele opt pagini care descriu fenomenul Pieţei Universităţii din pri­mă­vara anului 1990 sunt, fără nici o îndoială, o mărturie despre un fenomen liminal, un ritual de învăţare a democraţiei. La fel ca într-un pelerinaj, cei prezenţi acolo „în­văţau să extragă şi să-şi arate unii al­tora sâmburele de lumină ascuns adânc în fiecare dintre noi, despre care nu fu­seseră siguri că mai există“. Scena care nu poate fi descrisă a vorbitului de la bal­conul Universităţii (un loc memorial mai mic încastrat într-un loc memorial mai ma­re, Piaţa), acolo unde autoarea simte şi o spune sublim „nu există mândrie mai mare decât aceea de a fi mândră de cei­lalţi“. Iar acum, când scriu aceste rânduri, un demon al amărăciunii mă încearcă, fă­cându-mă să mă întreb dacă oamenii po­litici de astăzi sunt cu adevărat mândri de cei în fața cărora își rostesc discursurile gău­noase; în marea lor majoritate, oameni strânși cu forța, la fel ca în urmă cu 25 de ani. Loc memorial deci, reflecţie profundă la naşterea în chinuri a democraţiei ro­mâneşti, atât cât este ea. „Angelismul“ aces­­tor intelectuali, care reuşeau să mişte atunci mii de oameni, stă la baza libertăţii noastre. Iar colosala pierdere de putere şi importanţă a lor pe scena publică şi po­li­tică (sau, în cel mai fericit caz, simple anexe ale unor păpuşi politice vorbitoare) ar trebui să ne îngrijoreze amarnic.

Final. Trebuie să termin acest chi­nuitor exerciţiu de memorie. Ape­le care dorm nu trebuie tulburate – oare cine spune asta? Am re­dactat până acum patru pagini de fişe de lectură şi nici nu ştiu asupra căreia să mă opresc pentru final. Polonezele de la mare, cele care vindeau la începutul ani­lor 1980 nimicuri strălucitoare, aver­ti­zându-i pe români că noi nu trebuie să ne plângem, pentru că nu ştim încă ce este pe­nuria şi foamea – o predicţie repede în­deplinită, de altfel? Referinţele la Alianţa Civică, care vor conta într-o necesară ana­liză de sociologie intelectuală şi politică a anilor 1990? Sau cele despre minuţioasa ope­raţiune de manipulare a conştiinţelor, asociată tot acelor ani, cu vecinii ţărani de la Comana care, brusc, pierd bunul simţ ancestral celebrat la începutul volumului, sub presiunea maşinii de spălat creiere a „Televiziunii Române Libere“? Întâlnirile cu Cioran şi Eliade – primul, măcinat de dor de casă, repetând ca într-o piesă de Io­nesco numele unor locuri emblematice din Sibiu, al doilea, „având aerul unui bă­trân cenaclist care vânează jumătăţi de pagină laudative“? Nu, voi rămâne la epi­sodul ciupercii uriaşe culese din pădurea de la Comana, dispărută subit din curtea casei de acolo, teleportată parcă mai apoi de către cei care-i ţineau sub supraveghere pe preşul din faţa uşii apartamentului de la Bucureşti. În aşteptarea proprietarilor. „A fost una din puţinele dăţi în care ne-a fost frică, mărturiseşte Ana Blandiana, pentru că era absurd.“ Termin aici. Ro­mâ­nii au reuşit atât de bine în suprarealism tocmai pentru că trăiesc în absurd. Unul co­losal, devorator, toxic. Care dă naştere unor ciuperci uriaşe aşezate pe pragul uşii. Pe care fie le consumi ca atare, fie le trans­formi în literatură, scriind tratate despre Adevăr. Mulţumesc, Ana Blan­dia­na!

 

MIREL BĂNICĂ, inginer, electronică de putere

 

// ANA BLANDIANA

// Fals tratat de manipulare

// Editura Humanitas, Bucureşti, 2013

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22