De același autor
Pregătirile pentru summit-ul istoric dintre SUA și Coreea de Nord sunt în toi. Săptămâna trecuta, Donald Trump a anunțat că cel mai de încredere emisar al său, Mike Pompeo, s-a întâlnit în secret, de Paște, cu liderul nord-coreean pentru parafarea ultimelor detalii. Urmează, în câteva zile, reuniunea liderilor celor două Corei, o întâlnire care în mare măsură va defini atmosfera de dinaintea summit-ului Trump-Kim. În general, domină optimismul. În special la Seul. Se vorbește deja de formalizarea unui potențial tratat de pace în peninsulă. Iar dinspre Nord au venit câteva concesii – suspendarea testelor nucleare, înghețarea programului balistic și anunțul închiderii unui important centru de cercetare nucleară. Între timp, premierul japonez a plecat spre Florida în încercarea de a-l convinge pe Trump să-și sincronizeze obiectivele.
Întrebările sunt tot mai multe cu cât ne apropiem de “ziua D”. Ce înseamnă pentru Donald Trump un „deal“ bun cu Coreea de Nord? Urmărește Kim cu adevărat denuclearizarea? Și până unde este Trump dispus să meargă? Pentru mulți observatori, una dintre marile capcane care trebuie evitată este cea a decuplării SUA de aliații săi din regiune. Iar aici Kim Jong-un are un spațiu amplu de manevră, cunoscută fiind reticența pe care președintele „America-first“ o are față de agenda aliaților, văzuți deseori ca un fel de „blatiști“ care profită de umbrela de securitate oferită de SUA. Mai mult, Kim poate specula dorința lui Trump de a face istorie, de a-și demonstra abilitățile de mare negociator, nevoia sa de victorie pentru consum intern. În același timp, însăși existența arsenalului nuclear nord-coreean reprezintă o variabilă menită să-l forțeze pe președintele american să se gândească de două ori la prețul pe care este dispus să-l plătească pentru apărarea aliaților: „Fiecare test nuclear, test balistic, demonstrație a capacității de a lovi SUA, fiecare amenințare de a lansa rachete către teritorii americane sunt gândite în așa fel încât să erodeze încrederea în alianța dintre SUA și Coreea de Sud“, spune Christopher Hill, un fost asistent al secretarului de stat pentru Asia de Est și Pacific.
În egală măsură, formulele folosite pentru a descrie obiectivele Phenianului, precum „denuclearizarea peninsulei coreene“, au un cu totul alt înțeles decât cel asumat în Vest și trimit mai degrabă la „sfârșitul umbrelei nucleare americane în Asia sau al angajamentelor de descurajare extinsă oferite Coreei de Sud“, spune Victor Cha, profesor la Universitatea Georgetown. În această cheie ar trebui interpretate și mesajele enunțate de președintele sud-coreean Moon, care spune că Nordul vrea doar „sfârșitul politicii ostile“ și o „garanție pentru securitatea“ sa. Sub toate aceste formule se ascund dezideratele tradiționale ale Phenianului, împărtășite și încurajate activ și de Beijing, de eliminare a prezenței militare americane din peninsulă și din regiune. Kim sugerează acest lucru până și în discursul de Anul Nou considerat drept precursorul ofensivei diplomatice de astăzi: „trebuie să punem capăt mișcărilor de agresiune și intervenție ale forțelor străine, inclusiv ale Statelor Unite care ocupă Coreea de Sud“.
În general, este puțin plauzibil ca o dinastie politică, rațională în felul ei, preocupată în mod fundamental de supraviețuire, să renunțe la arsenalul care-i garantează existența fără că SUA să demonstreze că sunt dispuse la concesii la fel de revoluționare. Cu atât mai puțin după ce memoria instituțională a regimului a văzut ce se întâmplă cu cele care nu au această garanție ultimă, precum Gaddafi sau Hussein.
Mai este un aspect relevant care foarte probabil a generat serioase fibrilații strategice în special la Tokyo. În timpul audierilor din Congres de acum două săptămâni, Mike Pompeo, proaspăt nominalizat de Donald Trump să conducă diplomația americană, a insistat de câteva ori, în momentul în care a fost întrebat despre obiectivele întâlnirii dintre Trump și Kim, că „scopul este acela de a rezolva amenințarea nucleară care vizează SUA“ și „de a dezvolta un acord cu leadership-ul nord-coreean prin care acesta să se îndepărteze de eforturile care expun America armelor nucleare“. Nuanțele utilizate par să definească amenințarea într-un sens foarte restrâns (foarte „America first“), unde preocupările aliaților nici măcar nu se văd. Iar aliații, precum Japonia, știu foarte bine că motorul campaniei de „maximă presiune“ de astăzi este dat de potențialul rachetelor intercontinentale nord-coreene care amenință continentul american. Este variabila care a schimbat totul, determinând părți din Administrația Trump să cocheteze chiar cu ideea extremă a unor lovituri preventive. Însă dincolo de amenințarea rachetelor intercontinentale, Nordul are sute de rachete cu rază mai mică de acțiune, capabile să poarte încărcături nucleare care pot atinge Japonia. Este motivul pentru care, în conferința de presă, alături de Trump, premierul Abe a vorbit de faptul că unul dintre obiectivele comune trebuie să rămână „distrugerea verificabilă și ireversibilă a tuturor armelor de distrugere în masă și a rachetelor balistice“. Intern, Abe se află într-o poziție tot mai fragilă. Relația personală cu Trump în care a investit mult capital politic pare să se fi transformat într-o vulnerabilitate. În cele din urmă, din America s-a întors cu mâna goală.
