De același autor
Deocamdată, saga unui potențial Fort Trump în Polonia a primit un răspuns oficial din partea Washingtonului săptămâna trecută, în timpul vizitei președintelui Duda la Washington. Relația bilaterală iese semnificativ consolidată. Statele Unite urmează să-și suplimenteze prezența rotațională în regiune cu încă 1.000 de militari (pe lângă cei 4.500 deja existenți), în timp ce cel mai important aliat din Europa Centrală și de Est intră tot mai mult într-o logică de tip „buy American“ (prin achiziția de sisteme Patriot și avioane F-35). Rezultatul de ansamblu pare însă să fie mult sub așteptările inițiale ale Poloniei. Anul trecut, documentul pregătit de Ministerul Apărării Naționale avansa ideea unei prezențe americane permanente în Polonia. Astfel, Varșovia era pregătită să contribuie cu o sumă semnificativă, cuprinsă între 1,5 și 2 miliarde de dolari, pentru a găzdui o divizie blindată americană. În viziunea Varșoviei, aceasta ar fi urmat să fie amplasată strategic cât mai aproape de pasul Suwalki (culoarul terestru care desparte Kaliningradul de Belarus și care are un rol esențial în procesul de realimentare a statelor baltice de către NATO în cazul unei crize) pentru a descuraja un eventual impuls al Moscovei care să izoleze statele baltice de restul Europei.
Din primul moment, propunerea poloneză generase multiple sensibilități, cu precădere în Vechea Europă și în special la Berlin, care nu vedea necesară abandonarea paradigmei existente în Actul Fondator NATO-Rusia (pentru mulți un artefact al anilor ‘90) și pentru care măsurile succesive asumate de NATO pentru reasigurarea Flancului Estic după 2014 erau suficiente. Pentru mulți observatori, inclusiv pentru susținătorii unui pivot american către Est, totul trebuia executat cu multă grijă. De exemplu, generalul Ben Hodges avertiza într-un comentariu pentru Politico, din aprilie anul trecut, că ingredientul care face din NATO cea mai de succes alianță din istorie este „coeziunea membrilor săi“ și că orice inițiativă „care riscă să submineze acest lucru ar trebui să fie critic examinată“. Pentru el, solidaritatea alianței trebuia protejată, era o linie roșie: „Daca Europa de Est vrea să amplifice potențialul de descurajare al NATO, o prezență militară divizivă nu este cea mai adecvată modalitate“. Dimpotrivă, recomandă sporirea componentelor de intelligence, logistice și transport care să optimizeze „viteza de mișcare și de reacție a forțelor NATO“. Mixul final agreat nu este foarte departe de această imagine: un comandament de divizie, un escadron de drone MQ-9 Reaper pentru misiuni de supraveghere, colectare de informații și recunoaștere, forțe speciale, crearea de infrastructură pentru a susține prezența unei brigăzi blindate și a unei brigăzi aeriene. După cum remarca o analiză a PISM (Institutul MAE-ului polonez), caracterul prezenței americane din Polonia „reflectă presupozițiile defensive ale strategiei NATO și ajută la păstrarea fragilului consens asupra politicii alianței față de Rusia“.
Între timp, la nivelul comunității strategice din Washington are loc o amplă dezbatere care ne sugerează faptul că modul clasic în care era concepută prezența americană centrată pe garnizoane mari, statice, de tipul bazei americane de la Ramstein (din Germania), este o reprezentare a trecutului. În zonele de frontieră geopolitică, accentul zilei tinde să cadă pe avanposturi sustenabile economic, pe forțe mici, letale, flexibile și rotaționale. Este o realitate care se datorează inclusiv presiunilor operaționale existente în celelalte teatre de interes geopoltic pentru Statele Unite – cu precădere cel Indo-Pacific. „Nu avem destule forțe pentru a fi mereu peste tot. România, Polonia și statele baltice ar trebui să se concentreze mult mai mult pe exerciții, pe asigurarea faptului că forțele americane pot ajunge și pot lupta eficient, pe prepoziționarea de echipamente, asigurându-se că drumurile, podurile și căile ferate sunt pregătite. Ar trebui să vedem viitoarele versiuni ale exercițiilor REFORGER [exerciții complexe din vremea Războiului Rece, gândite să realimenteze Germania], nu un tip static de postură de tip linia Maginot, menit să demonstreze că forțele americane de întărire pot ajunge rapid și pot bloca o agresiune rusă într-o perioadă scurtă de timp“, spune Elbridge Colby, unul dintre arhitecții strategiei de apărare a Pentagonului. În același timp, modelul prezenței rotaționale trebuie să fie suficient de credibil pentru a preveni tentația unui blitzkrieg rusesc care să pună NATO în fața faptului împlinit. Iată marea problemă operațională a alianței pe Flancul Estic, într-un moment în care rețeta tradiționala de reasigurare a aliaților (prin proiectarea puterii din adâncimea Europei spre margini) este tot mai contestată de paritatea tehnologică a Rusiei în sisteme antiacces și de interdicție regională (A2/AD), precum cele dislocate în Kaliningrad și Crimeea.
