De același autor
Mesajul pe care președintele Joe Biden îl proiectează în primul său turneu european se desprinde oarecum din prima întâlnire virtuală cu Merkel și Macron pe scena Conferinței de Securitate de la München din februarie. „Suntem în mijlocul unei dezbateri istorice și fundamentale despre viitorul lumii noastre. (…) Trebuie să dovedim că modelul nostru nu este o relicvă a istoriei și că este cel mai bun mod de a realiza promisiunea viitorului nostru”, a transmis el atunci. Acum marea întrebare existențială pe care o adresează nucleului dur al Occidentului - G7, NATO și UE - este: „Pot democrațiile să se adune împreună pentru a livra rezultate concrete popoarelor noastre într-o lume aflată în schimbare rapidă? Își vor dovedi alianțele și instituțiile democratice care au modelat mare parte din secolul trecut capacitatea împotriva amenințărilor și adversarilor de astăzi?”.
În subsidiar se află viziunea pe care Biden a articulat-o în timpul campaniei sale prezidențiale – nevoia unei coalizări a nucleului dur al lumii democratice pentru a răspunde provocărilor multidimensionale generate de autocrațiile revizioniste ale timpului nostru. Sigur, nu este o viziune nouă – s-a aflat, de exemplu, în centrul campaniei prezidențiale a lui John McCain din 2008, inspirată atunci de Robert Kagan (soțul Victoriei Nuland, astăzi numărul 3 în Departamentul de Stat), într-un moment în care războaiele din Irak și Afganistan dominau preocupările Washingtonului. Astăzi însă misiunea sa fundamentală nu este misionarismul democratic – „responsabilitatea de a proteja”, intervenția umanitară în statele falimentare ale sistemului internațional sau extinderea ordinii liberale. Miza este alta.
Într-un articol publicat pe site-ul 19fortyfive.com și intitulat Pax Democratica: a plan to save the rules-based order, profesorul Andrew Latham propune o construcție preocupată de „securizarea unui spațiu în care democrațiile lumii să prospere”. Cu alte cuvinte, a face lumea mai sigură pentru democrație (vechiul deziderat wilsonian), dar nu prin exportul de democrație, ci printr-o mobilizare colectivă a statelor gata să apere lumea democrațiilor. Iar asta implică o misiune geopolitică tradițională de contrabalansare a unui hegemon ostil în spațiul Eurasiei sau încercările puterilor revizioniste de a amenința bunurile publice globale și regionale (precum libertatea de navigație în Marea Chinei de Sud sau Marea Neagră). Acestora li se pot adăuga linii operaționale suplimentare, precum păstrarea avantajelor competitive în tehnologiile decisive ale secolului 21 (AI, drone, robotică, 5G) în favoarea lumii democratice; asistență economică și militară acordată statelor-țintă (precum Taiwanul sau Ucraina) pentru a rezista la intimidarea practicată de China și Rusia; investiții în reziliență prin consolidarea internă a democrațiilor, susținerea lor în lupta împotriva corupției și a cleptocrației, combaterea iliberalismului și a propagandei.
Sunt termenii în care vorbesc și consilierii lui Biden.
America s-a întors! Dar pentru cât timp?
Un alt mesaj pe care Biden îl va transmite în timpul euroturneului s-a aflat mereu în centrul discursului administrației sale: „America s-a întors” („America is back”). Și aici va arăta cu degetul spre megaproiectele pe care le-a anunțat în primele sale 100 de zile - American Rescue Plan, American Jobs Plan - pentru a întări fundația internă a Statelor Unite. Biden mizează totul pe performanța economică internă, „o economie care crește mai repede decât oricând în ultimii 40 de ani”, redevenind locomotiva G7. Pe acest fond, președintele SUA proiectează o imagine de revenire în forță încercând să arate că America are capacitatea de a mobiliza democrațiile lumii pentru rezolvarea problemelor sistemice – de exemplu prin proiecte de infrastructură care sa concureze China în lumea în curs de dezvoltare: „Pe măsură ce redresarea economică a Americii contribuie la propulsarea economiei globale, vom fi mai puternici și mai capabili atunci când vom fi flancați de națiuni care împărtășesc valorile și viziunea noastră pentru viitor, de alte democrații”.
Dar pentru criticii administrației aici este și marea vulnerabilitate: cheltuieli faraonice, un viraj destul de radical al Washingtonului spre modelul asistențial european, aruncarea pe fereastră a oricărei prudențe fiscale, o super-îndatorare care pune în pericol securitatea națională și mai ales o explozie a inflației care amenință revirimentul economiei.
Totuși, e greu de crezut că planurile președintelui vor trece de Congres în forma lor inițială. Deși s-a vorbit de un New Deal 2.0, Joe Biden nu are majoritățile de care se bucura Franklin Delano Roosevelt. Deja au loc ample negocieri pe investițiile în infrastructură cu opoziția republicană, care oferă deja câteva contrapropuneri. Este de așteptat însă ca zonele care se bucură de susținere bipartizană, precum amplele investiții publice (injecții de adrenalină pentru stimularea sectorului privat) în tehnologiile secolului 21 - biotehnologie, semiconductori, cipuri, inteligență artificială - să fie protejate în varianta finală. La fel și un buget al apărării spre 715 miliarde de dolari (prea mic pentru republicani, dar prea mare pentru aripa Sanders, care forța tăierea cheltuielilor Pentagonului cu 10%).
Viitorul… NATO
Summitul NATO (14 iunie) la care va participa președintele Biden este primul la nivelul șefilor de stat și de guvern din 2018. Miza summitului merge dincolo de reafirmarea garanțiilor de apărare colectivă. Începe discuția despre NATO 2030 și despre conturarea profilului operațional al alianței în următorul deceniu. În fond, retragerea din Afganistan (și sfârșitul primei operațiuni de articol 5 din istoria Alianței) este un bun prilej pentru a reconfigura NATO pentru amenințările anilor 2020. Pasul esențial ține de adoptarea unui Nou Concept Strategic care să pregătească Alianța pentru epoca „simultaneității strategice”, a competiției și presiunilor geopolitice exercitate asupra spațiului euroatlantic din două direcții, deopotrivă dinspre Rusia, dar mai ales dinspre China.
De remarcat însă coregrafia de dinaintea întâlnirii cu Vladimir Putin. Ca și la Anchorage, America vrea să vorbească de pe o poziție care pune în valoare cel mai de preț asset - alianțele sale. “Nu vedem întâlnirea cu Vladimir Putin ca pe o recompensă, ci ca pe o componentă vitală pentru apărarea intereselor și valorilor Americii”, a spus Jake Sullivan, consilierul pe probleme de securitate națională al președintelui Biden. Iar responsabilul pentru portofoliul rusesc de la Casa Albă a precizat: “nu suntem interesați într-o resetare cu Rusia, dar nici nu vrem o escaladare cu Rusia”. //
Un pariu german riscant
Pentru o administrație profund preocupată de investiția în lanțuri de aprovizionare care diluează monopolul autocrațiilor (de exemplu, pe dimensiunea semiconductorilor și a cipurilor), decizia de a amplifica dependența energetică a Europei de Rusia prin ridicarea waiverului impus firmei germane care construiește Nord Stream 2 nu are niciun sens. Cu atât mai mult cu cât intră și în contradicție profundă cu retorica administrației privind schimbările climatice și încurajarea energiilor verzi.
S-a tot vehiculat ideea că totul are logică dacă privim mișcarea din perspectiva căutării unei resetări cu Rusia lui Putin, prin concesiile față de acesta. Pe fond însă nu resetarea cu Moscova este dorită. Mult mai plauzibilă este ideea resetării relației cu Berlinul. În ultimele luni s-a văzut intenția administrației de a schimba tonul față de Germania, renunțând la atitudinea ostilă față de UE și la politicile punitive asumate de precedenta administrație. De exemplu, Biden a anunțat cu câteva săptămâni în urmă, la München, suspendarea retragerii celor aproape 12.000 de militari din Germania ordonată de Donald Trump.
Totodată, voci experimentate, precum Daniel Fried, un critic profund al gazoductului și fost coordonator al sancțiunilor impuse Moscovei după anexarea Crimeei în 2014, spun că Biden nu și-ar asuma o măsură atât de nepopulară și în Europa, și în Congres (unde exista o opoziție bipartizană față de proiect) și care îl vulnerabilizează tocmai înaintea summitului de la Geneva, dacă nu ar exista „un deal” cu Berlinul, care să ia în calcul un pachet mai larg de măsuri menite să amelioreze securitatea (energetică) a Ucrainei și Poloniei și să limiteze capacitatea lui Putin de a utiliza energia ca pe o armă geopolitică. Probabil, pe masă se află și o susținere tangibilă a Berlinului pentru proiecte mai largi care țin de securitatea internațională sau regională (precum Inițiativa Celor Trei Mări). „Dacă administrația nu are niciun deal, atunci poziția sa este nesustenabilă. Administrația trebuie să vină cu un deal care să cuprindă suficiente elemente concrete, astfel încât să nu stăm la mâna lui Vladimir Putin și care să nu reprezinte versiunea energetică a Memorandumului de la Budapesta”, crede Daniel Fried.
Nevoia unui moratoriu
Recent o scrisoare deschisă – reunind printre altii foști președinti ai statelor baltice (Vaira Vīķe-Freiberga, Tomaas Hendrik Ilves), foști ambasadori ai SUA în Rusia și Ucraina (Michael McFaul, Steven Pifer, John Herbst, Marie Yovanovitch), intelectuali publici influenți (Timothy Garton Ash, Francis Fukuyama), experți respectați (Peter Doran, Edward Lucas, Constanze Stelzenmuller) dar și fostul comandant al forțelor terestre americane din Europa, generalul Ben Hodges – cerea guvernului federal și partidelor germane să declare un moratoriu asupra Nord Stream 2 până la clarificarea impactului strategic asupra securității Ucrainei și a statelor estice afectate, soluționarea disputelor transatlantice asupra gazoductului și promovarea unei politici energetice comune la nivelul UE.
