Mesajul lui Biden pentru flancul estic

O serie de forțe și orgolii regionale – loialitatea față de formate precum Vișegrad sau Weimar, ambiția de locomotivă a Parteneriatului Estic, în cazul polonez, sau ambiția de locomotivă geopolitică în Marea Neagră, pe fondul unui discurs marcat de exces, în cazul românesc – au separat drumurile puterilor pivot ale flancului estic. Poate schimba Crimeea această realitate?

„Planurile sunt inutile, dar planificarea este totul“, obișnuia să spună generalul Ei­sen­hower (primul SACEUR - Comandantul Suprem al Forțelor Aliate din Europa).

Dincolo de pledoaria pen­tru statul de drept, un as­pect mai puțin discutat din timpul turneului vice­pr­e­ședintelui Biden în Ro­mâ­nia a fost cel al planurilor de apărare a României. În cele din urmă, vorbim de o nuanță afirmată de mai mul­te ori pe parcursul luă­rilor sale de poziție: mai în­tâi, în discursul de la baza militară Oto­peni și ulterior în conferința de presă de la Cotroceni, alături de președintele Ro­mâ­niei. În esență, Biden spune două lucruri importante: pe de o parte, că agresiunea asupra Crimeei, la doar 250 de mile de teritoriul românesc, a generat o schimbare de optică, „reamintindu-ne de ce avem nevoie de NATO și de ce România se află în NATO“; pe de altă parte, vice­pre­șe­din­tele SUA a anunțat că sprijină intenția SACEUR de a finaliza planurile de con­tin­gency (contingență) pentru aliații de la Ma­rea Neagră.

În accepțiunea uzuală, un astfel de plan es­te o componentă indispensabilă în asi­gu­ra­rea credibilității Articolului 5, fiindcă se re­feră la eventuala ranforsare și susținere de către forțe aliate a unor părți ale te­ri­toriului NATO, în cazul unui scenariu de apă­rare colectivă. În trecutul foarte re­cent, Polonia și statele baltice au presat NATO prin intermediul Statelor Unite să dezvolte astfel de planuri defensive. Și pe bună dreptate. Războiul din Georgia din august 2008, exercițiile militare rusești, simbolic intitulate Zapad (Vest), care au mers până acolo încât au exersat folosirea de arme nucleare tactice asupra Var­șoviei, absența unei in­fra­structuri NATO vizibile, ca­re să acopere Noua Europă au alimentat neîncrederea statelor plasate pe flancul estic în umbrela de se­cu­ritate oferită de NATO. Ac­ceptarea scutului american antirachetă a fost doar simptomul acestei crize de credibilitate. O recunoaște Robert Gates, fostul secretar al Apărării, în Me­mo­riile sale: „obiectivele lor erau politice și nu aveau nimic de a face cu Iranul, ci cu Rusia. Desfășurările SUA pe teritoriul lor erau o manifestare concretă a garanțiilor de securitate americane împotriva Ru­siei, dincolo de angajamentele noastre sub tratatul NATO“. Sunt realități care au perpetuat diviziuni anacronice între „ve­chiul“ și „noul“ NATO. În timp, ștergerea acestor diferențe și mai degrabă aducerea „Estului“ la un nivel de securitate similar „Vestului“ a devenit o agendă progra­ma­tică a celui mai important actor regional - Polonia. Planurile de contingency fac par­te din tot acest efort, completează un puz­zle, creionează arhitectura din spatele Ar­ticolului 5.

Oricât de sensibilă ar fi această inițiativă (pentru că, pe fond, presupune no­mi­na­li­zarea unei amenințări), Varșovia a în­ce­put-o de timpuriu. Sikorski vorbea lim­pe­de despre acest lucru încă din aprilie 2008 la București, folosind argumentul potrivit: „vrem să fim un club politic lipsit de va­loare sau o alianță militară hardcore? NATO nu ar trebui să-și politizeze func­țiile sale esențiale. Evaluarea ame­nin­țărilor trebuie să se facă pe bune, fără tabuuri la acest nivel“. Cu alte cuvinte, procesele din bucătăria internă a NATO nu trebuie corupte de „corectitudinea po­li­tică“ a anumitor state membre. Altfel, to­tul ar conduce la scenarii și planuri de­fen­sive părtinitoare, distorsionate. Un an mai târziu, după Georgia, întrebat pe aceeași temă, Sikorski mi-a spus la Varșovia că ar vrea „un NATO mai riguros în evaluarea amenințărilor, în redactarea planurilor de apărare și în exercițiile terestre. Ai ne­voie de un spectru complet pentru a men­ține un NATO credibil nu doar ca ali­anță, dar ca organizație militară. În cele din urmă, toți ne-am alăturat alianței din același motiv: căutăm securitatea, ca­re provine din obligativitatea de a ac­ționa“.

Într-un fel sau altul, Polonia și statele bal­tice par să-și completeze puzzle-ul: pla­nu­ri de apărare teritorială (cunoscute sub de­numirea de Eagle Guardian) asumate de Comitetul Militar al NATO în ianuarie 2010 (pe fondul resetării), plus exerciții ale Forței de Răspuns a NATO pe te­ri­to­riul lor (Steadfast Jazz din noiembrie 2013) simulând operațiuni de apărare colectivă. Sigur, încă nu există un echivalent al ba­zei Ramstein în Nordul Europei, dar con­solidarea sa este evidentă.

La mai bine de patru ani distanță de la Ea­gle Guardian, imaginea care se desprinde este aceea a unui flanc estic fragmentat, dez­binat, care nu joacă în echipă, inegal, cu viteze diferite, mai acoperit la Marea Bal­tică și descoperit la Marea Neagră. Din varii motive, România și Polonia nu au ju­cat împreună, speculând momentul de opor­­tunitate din ianuarie 2010 sugerat de cablogramele WikiLeaks. Foarte probabil, o serie de forțe și orgolii regionale – lo­ia­li­tatea față de formate precum Vișegrad sau Weimar, ambiția de locomotivă a Par­te­ne­riatului Estic, în cazul polonez, sau am­bi­ția de locomotivă geopolitică în Marea Nea­gră, pe fondul unui discurs marcat de ex­ces, în cazul românesc – au separat dru­mu­­rile puterilor pivot ale flancului estic. Poate schimba Crimeea această realitate? //