Pas cu pas spre militarizarea Mării Chinei de Sud

Descoperirea, în cursul săptămânii trecute, a celor 16 rachete sol-aer dislocate de chinezi pe insula Woody a alarmat presa internațională. Simbolistica gestului făcut de Beijing este semnificativă. Nu poate fi separată de coregrafia subversivă din ultimii ani, care plasează China în centrul unor ample campanii de ajustare a statu-quo-ului din imediata sa apropiere. La sfârșitul anului 2013, China decreta „o zonă de identificare și apărare aeriană“ (ADIZ) în Est prin care încerca o subordonare a spațiului internațional regulilor aplicabile teritoriului său suveran. În același an, Beijingul declanșa o intensă operațiune de marcare a „teritoriului“ revendicat în Marea Chinei de Sud (aproape 80% din suprafața sa) prin popularea sa cu insule artificiale (multe dintre ele căpătând deja profilul unor portavioane imobile).

Acum, inserția rachetelor similare sistemelor rusești S-300 (cu rază de 200 de km) mărește miza și deschide perspectiva proliferării acestor capabilități în celelalte zone contestate (în insulele Spratly, de exemplu). Simbolic este și faptul că insula Woody găzduiește orașul Sansha transformat în centrul administrativ al noilor posesiuni ale Beijing-ului din Marea Chinei de Sud. Ne aflăm probabil în fața unei potențiale declarații de intenție pentru întreaga regiune: „importanța tactică a desfășurării de rachete sol-aer pe insula Woody pălește, în comparație cu semnalul pe care aceasta îl transmite despre strategia pe termen lung pentru Marea Chinei de Sud“[1], consideră experții de la Asia Maritime Transparency Initiative, un program al CSIS (Center for Strategic and International Studies). De fapt, Beijingul se află în faza timpurie a consolidării infrastructurii care îi va permite la un moment dat să instituie zone de interdicție aeriană sau maritimă în Sud.

În timp, China poate merge și mai departe, dincolo de sistemele S-300, optând pentru dislocarea metodică a sistemelor avansate din portofoliul său anti-acces (precum temutele rachete anti-navă cu rază lungă de acțiune) în adâncimea Mării Chinei de Sud, pe insulele artificiale, transformând-o într-o veritabilă „no-go area“, sub suveranitate de facto chineză. În acel moment, bunuri comune regionale, precum libertățile de tranzit și de survol, pot fi suspendate. Deja au fost identificate și potențiale facilități radar de data asta în zona insulelor Spratly (pe Reciful Cuarteron) care îi vor permite Beijingului să monitorizeze traficul maritim și aerian din Marea Chinei de Sud. Este încă o piesă importantă din rețeaua care îi poate da Chinei capacitatea de a exercita un “control efectiv asupra spațiului maritim și aerian” pe care îl revendică.[2] În cele din urmă, “la bază, suveranitatea presupune un control fizic asupra teritoriului și spațiului aerian dintre anumite coordinate de pe hartă” spune James Holmes[3].

Pe de altă parte, nici momentul ales nu este unul întâmplător. Survine la scurt timp după ce flota Statelor Unite a desfășurat două operațiuni de exercitare a libertății de navigație în zone aflate în litigiu și revendicate de Beijing din Marea Chinei de Sud. Încă și mai sugestiv, demonstrația de forță chineză se întâmpla chiar în timpul în care președintele Obama găzduia în California un summit între Statele Unite și statele ASEAN, multe dintre ele alarmate de ascensiunea coercitivă a Beijingului. Întreaga reuniune a stat sub dezideratul unei ordini regionale unde regulile și normele internaționale sunt respectate, iar actorii se vor abține de la militarizarea disputelor. „Libertatea de navigație trebuie să fie menținută, iar comerțul legal nu trebuie împiedicat. (...) Statele Unite vor continua să survoleze, să navigheze și să opereze oriunde îi permite dreptul internațional“[4], a fost mesajul transmis de administrația americană regiunii.

Încă din primul an al mandatului său, Obama pleda pentru o doctrină a reasigurării strategice[5] în relația cu Beijingul și care se fundamenta pe înțelegerea tacită că maturizarea Chinei ca putere globală nu se va face cu prețul securității statelor din „străinătatea sa apropiată“. Însă comportamentul Beijingului din 2009 până astăzi a demonstrat exact contrariul. Atmosfera în regiune s-a degradat profund. Între timp, în Manila, trimiterile la momentul München 1938, în directă legătură cu cedările comunității internaționale din Marea Chinei de Sud, au devenit referințe ale discursului prezidențial. Și nu mai departe de ianuarie, Malcom Turnbull, premierul Australiei reamintea Chinei de capcana lui Tucidide și de frica inspirată de creșterea puterii ateniene drept cauză fundamentală a spiralei de insecuritate care a provocat războiului peloponeziac. Pe acest fond, așteptarea regiunii ca toate acțiunile Beijingului să nu tulbure și mai mult apele, „să fie calculate atent, astfel încât să facă mai puțin probabil un eventual conflict“[6]. De la o vreme însă, reflexele Chinei par desprinse din registrul „dialogului Melian“, unde dreptatea se aplică doar egalilor, „unde cel puternic face ce vrea, iar cel slab suferă ce trebuie“.

Nu este un accident nici faptul că sfârșitul mandatului lui Obama stă sub semnul marilor provocări strategice tradiționale, Beijingul și Moscova ocupând un loc de frunte. A devenit obişnuit ca în discursurile liderilor Departamentului Apărării să se vorbească despre o „tranziție strategică mai largă în curs de desfășurare“ cu elemente care consacră preponderent revenirea competiției între marile puteri. Este şi realitatea centrală care defineşte azimutul actual al Pentagonului, fixând corolarul bugetului pe 2017 şi calibrându-l cu prioritate pe descurajarea marilor prădători ai ecosistemului. Mai mult, împinge Pentagonul să revină la componenta esențială care a asigurat credibilitatea capitalului de descurajare în timpul Războiului Rece-strategia de offset.