Revoluția lui Trump

 

Discursul de politică externă al lui Donald Trump consumat în urmă cu câteva săptămâni[1] spune multe despre credințele programatice ale prezumtivului candidat republican. Este bagajul cu care intră în competiția pentru Casa Albă și poate chiar continua în Biroul Oval.

 

 

Pentru început, ca orice candidat antisistem, împărtășește același dezgust față de anumite tușe ale establishment-ului de politică externă al Washingtonului ca și nucleul dur al Administrației Obama. Este sugestiv profilul lui Ben Rhodes publicat săptămâna trecută în New York Times unde îi nominalizează pe Robert Gates și Hillary Clinton ca aflându-se în consonanță cognitivă în ceea ce privește stabilizarea Irakului.[2] De fapt, atât Trump, cât și Obama rămân în parte produsele acelor părți din corpul electoral pentru care Irakul a devenit simbolul unui Vietnam de secol XXI, ale acelor segmente din societate aflate într-o „stare de stres posttraumatic" – de PTSD – politic după campaniile care au urmat atacului de la 11 septembrie. Tema centrală proiectată în discursul lui Trump, „America First", are multe în comun cu pledoaria lui Obama pentru „nation-building" acasă. Sunt nuanțe care sugerează că vom asista în curând la o dezbatere convulsivă despre rolul Americii în lume.

 

 

Pentru Trump, reperele sunt vizibile. Alianțele sunt văzute exclusiv prin lentila pasagerilor clandestini, a blatiștilor, a unui balast opțional care-i constrânge libertatea și implică America în conflicte care nu îi aparțin. Sigur că aliații trebuie să-și asigure propria securitate asumând un nivel adecvat al bugetului național destinat apărării, dar Trump așteaptă altceva, rambursarea cheltuielilor, decontarea facturilor: "am cheltuit mii de miliarde de dolari – pe avioane, rachete, nave, echipamente – pentru a construi o armată care să ofere o apărare puternică pentru Europa și Asia. Țările pe care le apărăm trebuie să plătească pentru costul acestei apărări – în caz contrar Statele Unite trebuie să fie gata să le lase să se apere singure." Pe de altă parte, tot el spune că vrea să iasă din aventurile de nation-building investind în „crearea de stabilitate în lume". Este o logică perfect oarbă, care ignoră tocmai efectul stabilizator pe care îl generează alianțele Statelor Unite, de calmare a unor energii și forțe care, istoric, au fost asociate războaielor dintre marile puteri. Cu alte cuvinte, alianțele servesc un interes național vital al Statelor Unite. Aflat la finalul mandatului său în Europa și al carierei militare, generalul Philip Breedlove îi răspundea sugestiv candidatului Trump într-un editorial publicat săptămâna trecută în Washington Post: „de la începuturile NATO, continentul european a cunoscut cea mai lungă perioadă fără un conflict între marile puteri"[3]. Sloganul America First trimite tocmai la postura izolaționistă din interbelic asociată campaniei lui Charles Lindbergh de a ține America în afara celui de-al doilea război mondial. Totodată, se uită însă că, înainte de a deveni un promotor împătimit al Ligii Națiunilor, și președintele Woodrow Wilson a folosit același slogan pentru a justifica neutralitatea Statelor Unite în raport cu luptele intestine care răvașeau Europa în primii ani ai primului război mondial[4]. În general, Trump trimite la o lume de dinainte de NATO, anterioară angajamentelor formale și garanțiilor de apărare colectivă care afirmau America deopotrivă ca putere europeană și pacifică, mai aproape de tradiția părinților fondatori, dezgustați de realpolitik-ul de dincolo de ocean. Este o imagine emblematică pentru înțelegerea discursului lui Trump.

 

 

Pe fond, marea lui răfuială este cu establishment-ul Partidul Republican (GOP). Într-o carte publicată anul trecut despre doctrina Obama, profesorul Colin Dueck de la Universitatea George Mason, concluziona că discursul de politică externă al GOP de după 1945 a fost preponderent dominat de „conservatorii internaționaliști"[5]. Altfel un grup eterogen, reunind personalități precum Henry Kissinger, John McCain, Robert Gates sau chiar neoconservatori precum Robert Kagan, dar cu o filozofie a cărei bază de susținere se îngustează cu viteza ascensiunii lui Trump. Prin accentele sale, Trump încearcă să mobilizeze și să devină candidatul unor facțiuni alternative - conservatorii „naționaliști" și cei „antiintervenționiști". Pentru cei din urmă (un curent reprezentat de libertarieni precum Ron sau Rand Paul), mesajul cu nation-building-ul intern, ca și scepticismul generic față de alianțe vine mănușă. Pentru ceilalți, conservatorii naționaliști din America Jacksoniană, promisiunea că se va ține departe de „uniunile internaționale", că „nu vom mai preda această țară și pe oamenii ei, globalismului", că „statul-națiune rămâne adevărata temelie pentru fericire și armonie", restabilind America unilaterală, suverană, rămâne cântecul de sirenă mult așteptat și tot mai popular la firul ierbii când reapar „zidurile" de tot felul. Ceea ce intenționează Trump astăzi este deturnarea GOP-ului de la tradiția asumată după 1945: „așa ceva nu s-a mai auzit din partea unui candidat republican de decenii. Trump nu vrea să modifice politica externă a partidului, ci să o distrugă", remarca Jacob Heilbrunn[6], editorul prestigioasei reviste National Interest, sub egida căreia și-a ținut Trump discursul. Să nu uităm și de scrisoarea de respingere a lui Trump semnată de 121 de republicani reprezentativi pentru rezervorul GOP în materie de politică externă și securitate națională. Printre ei se află nu doar universitari prestigioși (precum Niall Ferguson) dar și foști decidenți de top în administrații republicane precum Eliot Cohen, Eric Edelman, Aaron Friedberg, Stephen Krasner, Philip Zelikow sau Robert Zoellick.[7] Departe de a avea simpatii democrate, ei înțeleg pericolul pe care îl întruchipează Trump și ce amenință el: o întreagă paradigmă de politică externă (bazată pe alianțe, instituții internaționale, consens bipartizan) care a făcut posibilă ordinea postbelică.

 

 

Nu în ultimul rând, merită reflectat la degenerarea unui proces care l-a făcut posibil pe Donald Trump. Este o observație care îi aparține lui Lee Kuan Yew, care constata că în America „alegerile s-au transformat în mare măsură într-o competiție de advertising și de cine împachetează mai bine. (...) Îmi este greu să cred că dintr-un astfel de proces rezultă vreun Churchill, Roosevelt sau vreun de Gaulle".

 

 

PS: Discuția despre nation-building cere însă un articol separat.