Spre o Europă post-americană?

La peste o sută de zile de la inaugurarea Administrației Trump și cu câteva luni înainte de cel mai important summit NATO al anului (reuniunea șefilor de stat și de guvern de la Haga în iunie) este important să facem un pas în spate și să ne uităm la coordonatele și tendințele potențiale care vor defini în următorii ani relația transatlantică.

Săptămâna trecută, secretarul Apărării i-a dat oficial undă verde numărului 3 din Pentagon să înceapă procesul de redactare a Strategiei Naționale de Apărare. Aceasta din urmă va trebui să fie ferm aliniată obiectivelor și imperativelor prezidențiale. Un alt aspect major regăsit în memo-ul semnat de Hegseth este acela că strategia va utiliza ceea ce în urmă cu câteva săptămâni presa de la Washington numea Interim National Defense Strategic Guidance ca bază de plecare.

Din extrasele circulate atunci aflăm câteva lucruri importante. Cel mai important aspect din perspectiva europeană este acela că Pentagonul funcționează acum într-o filozofie care operează distincții fundamentale între teatrul decisiv și teatrele secundare. Mesajul de fond care răzbate este acela că prioritatea majoră a SUA și a resurselor sale se vor concentra pe Indo-Pacific în proximitatea Chinei, pe primul lanț de insule. În rest, în privința celorlalte teatre, Pentagonul este pregătit să-și asume o serie de riscuri. 

Spre implementarea unui nou consens

Războiul din Ucraina a întârziat în ultimii ani implementarea tehnică a noului consens, dar noua echipă este decisă să facă dintr-o astfel de recalibrare strategică misiunea sa fundamentală. Este de așteptat ca centrul gravitațional al întregului proces să fie Elbridge Colby, care se bucură de susținere masivă în cercurile noilor republicani cu influență (precum Josh Hawley). De fapt, este sugestiv faptul că la Pentagon s-a înconjurat de consilierii acestora. Are o legătură directă cu vice-președintele SUA J.D. Vance (care a fost și cel care s-a aflat la dreapta sa în timpul audierilor din Congres susținându-l la scenă deschisă). Mai mult, el are backgroundul intelectual necesar – a reflectat mult la pașii care trebuie asumați într-o carte-manifest publicată cu câțiva ani în urmă (The Strategy of Denial. American Defense in an age of great power conflict). A fost și un insider al primei Administrații Trump când a scris pentru Jim Mattis prima strategie de apărare care pleda ferm pentru reorientarea Pentagonului spre competiția strategică și abandonarea campaniilor post 11 septembrie.

Mesajele în acest sens le vedem în toate direcțiile. De exemplu, în momentele audierilor din Congres, numărul trei în ierarhia Pentagonului vede o tensiune fundamentală între dezideratele tradiționale ale politicii externe ale SUA și resursele existente. „Ajustarea posturii noastre defensive într-un mod care să reflecte agenda președintelui și care să închidă prăpastia Lippmann – este responsabilitatea mea primară”, spunea Colby. Cu alte cuvinte, mandatul său este acela de a corecta problema de insolvență strategică a puterii americane și pe cea de dispersare a resurselor în susținerea unor angajamente globale moștenite dintr-un timp când SUA dominau sistemul internațional. Pe fond, tensiunea majoră provine din faptul că SUA nu mai au resursele și capacitatea de a face față simultan unui război care se desfășoară pe multiple fronturi. Acest standard a rămas pe pilot automat în lumea de după Războiul Rece, când punctul de referință îl reprezantau puterile regionale de calibrul Irakului lui Saddam Hussein. Cu totul alta este magnitudinea axei puterilor revizioniste de astăzi, care-și coordonează mișcările ofensive reunind China, Rusia, Coreea de Nord, Iranul. Consensul multiplelor comisii de evaluare din ultimii ani arată că astăzi Pentagonul este cel mult configurat pentru a răspunde unui singur conflict cu o mare putere, păstrând totodată capacitatea de a descuraja o agresiune de mai mică anvergură într-un teatru secundar. Pentru actuala echipă de la Pentagon, aceasta este rețeta unui dezastru în așteptare.

Primele secvențe ale transformării relației transatlantice

Probabil, aici este cheia principală de înțelegere a transformării relației transatlantice. Nu ține doar de abordarea stilistică a noului președinte, de predispoziția lui de a discuta cu marile puteri, de a ignora victimele, în spatele lui există un întreg aparat intelectual cu un azimut strategic, altul decât Europa. De exemplu, fostul consilier pe probleme de securitate națională Mike Waltz, care a părăsit Casa Albă săptămâna trecută (în contextul scandalului Signalgate), a vorbit din primele zile de o doctrină Monroe 2.0 – o atenție sporită a Washingtonului pe evoluțiile din Emisfera Vestică, unde puterile revizioniste reușiseră să se înșurubeze în puncte-cheie (precum Canalul Panama). O expunere succintă a priorităților pe care Statele Unite și Administrația Trump le au în noul context strategic a fost făcută în februarie de Pete Hegseth, în prima sa vizită la Bruxelles pentru a participa la reuniunea miniștrilor Apărării din NATO: „Suntem astăzi aici pentru a exprima în mod direct și fără ambiguitate faptul că realități strategice dure împiedică SUA să se concentreze în primul rând pe securitatea Europei”. Tot el puncta în primul discurs major după confirmarea ca secretar al Apărării despre restaurarea descurajării… la frontiera sudică: „De-a lungul timpului, acest Departament a simțit că aceasta este misiunea altcuiva. Am petrecut zeci de ani (…) apărând granițele altora din întreaga lume, în timp ce ne confruntăm cu propria noastră invazie. (…) Securitatea frontierei este securitate națională și, așa cum ne-a spus președintele, vom obține un control operațional de 100% asupra graniței noastre de sud, iar ăsta trebuie să fie un element de focalizare a acestui departament”.

Toate aceste elemente conturează nu neapărat o Europă post-americană, dar un continent în care implicarea SUA, și ancorele prezenței americane, se pot diminua major. Rămâne de văzut cum se va schimba postura americană în Europa, dar foarte probabil Alianța se află la începutul unei proces de transformare strategică. Obiectivul a fost enunțat tot de Hegseth: europenii vor trebui să-și asume „ownershipul securității convenționale pe continent”, iar din această perspectivă prioritatea relației transatlantice devine „împuternicirea Europei să preia responsabilitatea pentru propria securitate”. Deși momentul este foarte sensibil, sunt lucruri care s-au făcut în ultimii ani la nivelul nucleului european al NATO și în special în partea nordică, care nu sunt deloc de neglijat. Polonia traversează propria sa etapă de tip Zeitenwende, investind masiv în propriile forțe armate. Inițial 3%, iar acum se apropie de 5%. Joacă un rol similar Germaniei de Vest în timpul Războiului Rece – de piesă esențială în arhitectura de securitate a continentului. Obiectivul de fond este acela de a deveni cea mai puternică forță terestră din Europa. Programul este robust: tancuri M1 Abrams, avioane F35, baterii Patriot, sute de tancuri și piese de artilerie din Coreea de Sud. O altă evoluție nordică ține de extinderea Alianței cu state puternice, reziliente politic și militar, precum Suedia și Finlanda. Efectul este o transformare a echilibrului de putere pe Flancul Nordic. Practic, zona Mării Baltice este într-o altă ligă strategică. Problemele și marile vulnerabilități ale Alianței încep să se acumuleze pe măsură ce înaintăm spre Marea Neagră.

Oare vor putea aliații europeni să suplinească eventualele goluri lăsate în arhitectura defensivă a continentului? Și cine se află în poziția să-și asume astfel de roluri? Va putea nucleul european al Alianței să arate Americii că poate să amelioreze problema simultaneității strategice a Washingtonului preluând responsabilitatea primară pentru securizarea continentului? Este marea provocare la care summitul NATO de la Haga trebuie să ofere un răspuns. Între timp, America rămâne SMURD-ul Europei, garantul securității europene. O retragere prematură sau o diminuare dramatică a prezenței americane poate induce percepția unei slăbiciuni structurale. Deseori în relațiile internaționale, slăbiciunea este tentantă și un catalizator al agresiunii.

Securitatea Taiwanului – un agajament american credibil?

Pe măsură ce atenția SUA se recalibrează spre Indo-Pacific și lanțul de insule din proximitatea Chinei, chestiunea Taiwanului devine esențială. Este o dezbatere care va împărți cu certitudine administrația americană. Pentru o parte dintre consilierii președintelui Trump precum Michael Anton (directorul planificării politice de la Departamentul de Stat), un război cu China în privința Taiwanului nu este deloc în interesul SUA. De cealaltă parte, tabăra Colby vede Taiwanul ca pe o linie roșie reprezentativă pentru întreaga poziție a SUA în Pacificul de Vest. Pierderea Taiwanului ar da Beijingului posibilitatea să-și proiecteze puterea în Pacificul profund și chiar să amorseze un domino regional. Ar fi doar o chestiune de timp până când ceilalți aliați ai SUA din regiune ar ajunge să evalueze credibilitatea angajamentelor Washingtonului prin modul în care America va înțelege să răspundă amenințărilor chineze împotriva Taiwanului. „Este rațional ca vecinii Taiwanului să se uite la modul în care tratăm Taiwanul ca un indicator al modului în care i-am trata pe ei. Soarta Taiwanului va juca un rol major în a stabili dacă America este sau nu de încredere”, crede Colby.