Stadiul programului nuclear iranian

Este de astepat ca cea mai mare parte a discursului premierului israelian din Congresul american sa fie dedicata programului nuclear iranian. Iar tinta sa predilecta va fi acordul care care se contureaza tocmai in aceste zile intre Teheran si comunitatea internationala.  Foarte probabil, Netanyahu va recomanda unui Congres deja ostil administratiei Obama inasprirea sanctiunilor la adresa Iranului. Pe fond insa, o pledoarie care incurajeaza adoptarea de sanctiuni suplimentare in acest moment, ar putea sa restranga decisiv spatiul de manevra al administratiei in cadrul negocierilor, cunoscut fiind faptul ca orice potential acord pentru a fi implementat va trebui asumat si de Congres. Credibilitatea administratiei fata de capacitatea sa efectiva de a implementa intern un angajament extern ar fi subminata si pusa la indoiala.

Inainte de a vedea stadiul programului nuclear iranian este util sa ne reamintim un alt discurs, din septembrie 2012, cand acelasi premier israelian desena pe scena Natiunilor Unite linia rosie pe care Iranul nu trebuia lasat sa o traverseze. In opinia sa existau 3 faze esentiale pe care Iranul trebuia sa le bifeze in cursa nucleara: prima era aceea de a dezvolta o cantitate suficienta de uraniu usor imbogatit, a doua de a dispune de suficient uraniu mediu imbogatit, iar a treia de acumula un stoc suficient de uraniu imbogatit la nivel superior. “Linia rosie trebuie trasata aici: inainte ca Iranul sa finalizeze cea de a doua etapa a procesului de imbogatire nucleara”, spunea atunci Netanyahu[1]. Asadar unde ne aflam acum?

Efectele JPOA 

Din ianuarie 2014 programul nuclear iranian functioneaza sub semnul Planului Comun de Actiune (Joint Plan of Action-JPOA) convenit intre Teheran si formatul P5+1 (cele 5 state membre permanente ale Consiliului de Securitate plus Germania). Punctual, acordul prevedea inghetarea procesului de imbogatire a uraniului peste nivelul de 5% si chiar inversarea progreselor facute pana atunci in sfera unor componente cheie ale activitatilor sale nucleare. Totodata, Iranul se obliga sa permita observatorilor internationali un acces fara precedent in facilitatile sale de cercetare si productie, inclusiv cele clandestine, precum Natanz si Fordow. In schimbul acestor concesii regimul sanctiunilor internationale a fost relaxat oferind Teheranului oportunitatea de a accesa, pana in iunie 2015, un maxim de 15 miliarde de dolari din vanzarile de petrol. Desigur impactul relaxarii nu trebuie supraestimat mai ales in contextul prabusirii pretului la petrol, ceea ce inseamna doar pentru 2014, un minus de 40 de miliarde $ in bugetul Teheranului.  Poate cea mai importanta consecinta a acordului interimar in vigoare este “eliminarea”, transformarea celor aproximativ 200 de kg de uraniu imbogatit la 20%, o etapa  simbolica daca luam drept etalon linia rosie israeliana definita in septembrie 2012 (si care se suprapune peste a doua faza semnalata in discursul premierului Netanyahu). “Astazi, Iranul nu mai are uraniu imbogatit la un nivel de 20%. Cantitatea este zero. (…) Totodata a suspendat toate procesele de imbogatire de peste 5%” preciza la sfarsitul lui ianuarie, Antony Blinken, numarul doi din Departamentul de Stat, in timpul unei audieri in Congres[2]. “ Nu doar ca Iranul nu a realizat progrese in programul sau nuclear, dar in realitate, chiar a regresat prin distrugerea stocului sau de uraniu de 20%”, a precizat vinerea trecuta Casa Alba[3].

Cert este ca in absenta acestui acord interimar, fara constrangerile existente astazi, programul iranian ar fi putut continua la turatia de dinainte de 2014 aducandu-ne pe “marginea prapastiei”. In acel context, o lovitura “preemptiva” israeliana nu ar fi fost deloc exclusa. In acelasi timp insa stocul de uraniu imbogatit la 20% “nu a disparut pur si simplu, ci doar si-a schimbat forma chimica, care poate fi reconvertita. (…) In concluzie, Iranul retine cantitati semnificative de uraniu usor imbogatit, atat la 5% cat si la 20%”, ne spune Paulina Izewicz, consultant pentru Institute for Science and International Security (ISIS). Toate acestea ar putea fi utilizate in contextul in care Iranul ar decide sa-si reia parcursul de dinainte de acordul interimar.

Conturul viitorului acord

Pentru Israel si republicani marea problema a negocierilor din prezent sta in faptul ca administratia Obama pare sa fi acceptat premisa ca Iranul trebuie sa-si pastreze capacitatea de imbogatire a uraniului. Pentru Teheran acest aspect este un “deal-breaker”. Prezenta Iranului la masa negocierilor depinde de acceptarea acestei minime conditii. In caz contrar, orice potential acord care elimina acest lucru ar fi imposibil de vandut intern in Iran. De partea cealalta pentru administratia Obama configuratia minimala a viitorului acord trebuie sa permita Statelor Unite si comunitatii internationale o fereastra de timp de cel putin un an de zile inainte ca Iranul, iesit din constrangerile convenite, sa poata produce o arma nucleara, lasand astfel suficient timp de reactie. Acest obiectiv ar presupune un regim de acces si monitorizare fara precedent cuplat cu reducerea semnificativa a numarului de centrifuge operationale (de la 10.000 functionale astazi undeva sub jumatate), dar si a cantitatii de uraniu usor imbogatit de care dispune Iranul[4]. In cele din urma nu trebuie sa pierdem din vedere urmatoarea realitate: ”cu cat mai multe centrifuge are Iranul cu atat mai repede va putea sa imbogateasca uraniu. Cu cat mai eficiente sunt acestea, cu atat procesul va fi mai rapid. Cu cat este mai mare cantitatea de uraniu imbogatit la 5% cu atat mai repede poate ajunge la 20%. Cu cat stocul de uraniu imbogatit la 20% este mai mare, cu atat mai repede se poate ajunge la urmatorul nivel” ne spune Paulina Izewicz, consultant pentru Institute for Science and International Security (ISIS).  Pentru a recastiga increderea internationala, Teheranul ar trebui sa aplice viitorul acord timp de 10-15 ani, urmand ca sanctiunile actuale sa fie ridicate gradual pe masura indeplinirii obligatiilor asumate.