De același autor
Anunțul Trezoreriei SUA privind sancționarea giganților petrolieri Rosneft și Lukoil a îngropat mediatic sancțiunile adoptate în aceeași săptămână de UE, deși e de așteptat ca tocmai acestea din urmă să conteze mai mult. Totuși, măsura Administrației Trump e importantă prin faptul că mulți analiști văd în aceasta o posibilă schimbare de direcție în politica americană privind războiul Rusiei în Ucraina. Cât de sustenabilă... e greu de spus. Până acum, Administrația Trump a făcut prea puține pentru a sprijini Ucraina și a pune presiuni pe Rusia: nu s-a adoptat niciun pachet nou de sancțiuni, SUA au oprit ajutoarele și n-au mai livrat arme ucrainenilor decât contra cost, ba chiar au fost două momente critice în care livrările de arme plătite deja au fost blocate pe traseu în Polonia, iar SUA au suspendat câteva zile schimbul de informații cu Kievul, provocând pierderea zonelor ocupate de ucraineni în Kursk. Putin a fost primit pe covorul roșu în Alaska, iar desele conversații telefonice Trump-Putin, întâlnirile tensionate cu Zelenski și presiunile puse doar pe Ucraina, nu și pe Rusia, n-au dus decât la încurajarea lui Putin să-și intensifice atacurile teroriste împotriva civililor ucraineni.
Trebuie să mărturisesc că sunt o mare susținătoare a sancțiunilor, deși sunt conștientă că au limite. Sancțiunile sunt importante și au o eficacitate dovedită în a limita capacitatea unui stat agresor de a strânge resurse să-și escaladeze agresiunea; nu cred însă că, în sine, vor opri vreun dictator nebun să continue un război deja început, nici nu sunt suficiente pentru a prăbuși rapid un regim politic. Pur și simplu, nu s-a întâmplat până acum. Experiența Coreei de Nord sau a Iranului arată că dictaturile pot supraviețui decenii întregi sub sancțiuni, cu prețul osificării politice și înapoierii economice. Dar, în același timp, tocmai prin izolarea internațională astfel de state sunt private de capacitatea industrială să ducă un război pe scară largă, fiind nevoite să se limiteze la amenințări belicoase și la sponsorizarea terorismului și a infracționalității transfrontaliere. Tot din trecut, observăm că nu există vreo sancțiune care să aibă un efect rapid și cu adevărat devastator asupra celor sancționați, cum ar fi oprirea bruscă a unui război deja început. Cel sancționat nu stă pe loc, ci caută metode de a se eschiva. Ceea ce contează e aplicarea consecventă, minuțioasă, urmărirea și oprirea fluxurilor de bani, a tranzacțiilor și a companiilor prin care se ocolesc sancțiunile, extinderea continuă a sancțiunilor asupra partenerilor de afaceri și băncilor intermediare (sancțiuni secundare), tocmai pentru a asigura aplicarea primelor sancțiuni pe termen lung. Trebuie să alergi continuu doar ca să stai pe loc. Tocmai aici am îndoieli în consecvența noii administrații americane: dacă anunțul sancționării Lukoil și Rosneft face spectacol, mult mai puțin spectaculoasă e aplicarea în luni și ani, și unde nu e prime time show, nici interes nu e.
Dacă ne uităm la sancțiunile aplicate de SUA și Europa din 2022 încoace asupra petrolului rusesc, efectul lor cumulat s-ar putea rezuma astfel: livrările de petrol rusesc pe piața globală nu s-au redus semnificativ pe termen lung (deși au fost perioade de săptămâni sau luni volatile), dar rușii vând petrolul la discount și cu costuri mari de tranzacție celor care continuă să cumpere. Cu cât discounturile sunt mai mari, cu cât intermediarii mai mulți, cu atât mai puțini bani ajung în pușculița Rusiei. Fiecare rundă nouă de sancțiuni crește riscurile, iar cumpărătorii de petrol rusesc impun Rusiei reduceri mai mari de preț. Embargoul impus de UE privind importurile directe de petrol și de produse rafinate din Rusia în 2022-2023 a însemnat că Rusia a fost nevoită să-și caute clienți în alte părți, vânzând mai ieftin Indiei și Chinei decât furnizorii existenți deja acolo. Impunerea plafonului de preț de 60 de dolari pe baril pentru petrolul rusesc, de UE și G7 în 2022 (și cel de 47,6 dolari impus de UE în iunie 2025), n-a însemnat că petrolul rusesc s-a vândut sub plafon pe termen lung – ci că a trebuit să-și găsească intermediari și să-și construiască așa-numita „shadow fleet”, flota de petroliere sub pavilioane obscure, pentru a vinde în continuare unor cumpărători care își asumau un oarecare risc să cadă sub sancțiuni secundare – și care cer discount. Sancțiunile secundare asupra unor bănci tranzacționând petrol rusesc peste prețul plafonat, asupra unor rafinării chinezești, asupra unor traderi de petrol din diverse țări nu înseamnă că petrolul rusesc nu va mai ajunge pe piață, ci că vor trebui înființați noi intermediari și găsite noi căi ocolitoare. Toate acestea costă. Calculul exact e dificil, tocmai pentru că Rusia secretizează cifrele privind prețurile și cantitățile fizice exportate, însă există estimări. Se estimează că înainte de sancțiunile din pachetul 19 și cele americane împotriva Lukoil și Rosneft, petrolul rusesc se vindea cu 5-10% discount față de cotațiile Ural, iar acum discountul ar fi sărit de 15% – pe moment. Rușii ar vinde actualmente la sub 50 de dolari pe baril, în condițiile în care costurile de producție sunt circa 45, iar bugetul federal pe anul viitor pornește de la o proiecție optimistă de preț de 59.
După ultimele sancțiuni, au apărut câteva știri pozitive: două tancuri petroliere cu petrol rusesc au făcut cale întoarsă dinspre India, Turcia a anunțat că nu va mai cumpăra petrol rusesc, dar – cel mai important – Lukoil a anunțat intempestiv că își vinde participațiile în străinătate traderului Gunvor Group Ltd (inițial, neclar dacă toate participațiile, inclusiv cele deținute prin Litasco, precum rafinăria și benzinăriile din România, sau doar participațiile directe, care ar fi doar 30% din total). Interpretarea imediată a fost că „sancțiunile americane mușcă”. E prea devreme să ne pronunțăm. La discuțiile între Trump și Xi de săptămâna trecută, China n-a dat niciun semnal că va renunța la petrolul rusesc. India a dat mesaje contradictorii și în vară, când a fost „pedepsită” cu tarife americane pentru achizițiile de petrol rusesc – în final, India cumpăra în septembrie tot atât petrol cât cumpăra și astă-primăvară, iar întoarcerea din drum a petrolierelor deunăzi poate fi doar o tactică de negociere de discounturi și mai mari. Iar refuzul Turciei de a mai cumpăra petrol rusesc pare să fie legat mai curând de interdicția europeană de a mai cumpăra produse rafinate din petrol rusesc de la terți de la 1 ianuarie 2026, Europa fiind principalul cumpărător. Cum spuneam mai sus, sancțiunile europene – limitând drastic petrolul rusesc în Europa, chiar prelucrat de terți, și gazul rusesc în următorii ani, pe lângă sancțiunile secundare pe traderi din Asia Centrală și rafinării și bănci chinezești – sunt mai de substanță, iar sancțiunile anunțate sunt proporționale cu capacitatea europeană de urmărire, ceea ce e semn de seriozitate.
În ceea ce privește vânzarea activelor Lukoil în străinătate după sancțiunile americane, sunt multe semne de întrebare. Lukoil a refuzat să discute cu oricine altcineva în afară de Gunvor Group Ltd, în ciuda unor oferte primite și de la alții, precum Shell. Gunvor e un trader internațional de petrol cu activitate globală înființat în 2000 de un suedez, Torbjörn Törnqvist, și de un apropiat al lui Putin, Ghenadi Timchenko. Chiar dacă Timchenko s-a retras din acționariat odată cu primele sancțiuni americane după invazia Crimeii din 2014, vânzându-și participația lui Törnqvist, e greu de crezut că Kremlinul ar fi acceptat vreodată, chiar și în 2000, un partener de afaceri occidental complet „necontrolabil” pentru cel mai profitabil business al rușilor din ultima jumătate de secol, vânzarea de petrol, și mai ales că ar fi acceptat să-i cedeze acestuia întreaga participație în 2014, fără certitudinea că păstrează ceva influență. Mai mult, Lukoil părea că avea hârtiile deja pregătite și nici nu e dispusă să se intereseze de vreo ofertă mai bună din altă parte. Tranzacția trebuie însă aprobată de Trezoreria SUA (departamentul OFAC) și acesta va fi un test al seriozității sancțiunilor americane: va face OFAC o verificare reală, de substanță, între posibilele legături ale Gunvor cu Putin, sau nu? La fel, e neclar ce ar presupune tranzacția în fiecare țară europeană, unde are Lukoil active, direct sau prin participații la alte companii, precum Litasco. Toți membrii UE, inclusiv România, au agenții specializate să examineze și să aprobe investițiile străine în active care pot pune probleme de siguranță națională (la noi, Comisia pentru examinarea investițiilor străine directe, CEISD). Dar acestea nici n-au fost informate. Va exista o cooperare europeană pe subiect? Mai mult, în unele țări, Lukoil încercase să-și vândă deja activele către alte companii – de pildă, rafinăria de la Burgas din Bulgaria, unde se pare că discuțiile avansaseră semnificativ cu compania azeră Socar. Lukoil e considerată (relativ) o companie comercială, mai puțin legată direct de Putin decât compania de stat Rosneft, iar tranzacția cu Socar părea să fie chiar una de business. Dacă într-adevăr Gunvor păstrează legături cu Putin, preluarea ar putea fi chiar o ocazie bună pentru Putin să obțină controlul asupra unei afaceri pe care nu o controla deplin ca pe Rosneft.
Așadar, rămâne de văzut. Deși sancțiunile sunt utile, nesiguranța crescând costurile de tranzacții pentru ruși și reducând banii de război, ele nu înlocuiesc sprijinul militar, ci trebuie doar să le completeze. Până una-alta, cele mai eficiente „sancțiuni” rămân tot cele ucrainene: atacurile continue asupra rafinăriilor rusești au redus producția de benzină și motorină cu 20%, ducând la inflație și la reducerea accizelor la buget; incendierea terminalului Tuapse al Rosneft din Marea Neagră (în top 3 rute de export) limitează exporturile fizice. Europenii, pe lângă sancțiunile deja anunțate, ar putea pune probleme mai mari exportului de petrol rusesc pur și simplu prin birocrație, oprind vas cu vas flota de petroliere în Marea Baltică pentru diverse „verificări” - de asigurare, de mediu, de bască, ținându-le blocate cu săptămânile într-un port. Dar, cel mai important, europenii ar trebui să se hotărască odată pentru o metodă de a folosi cele aproape 200 de miliarde de euro active rusești înghețate în Belgia, pentru a înarma direct Ucraina, dacă vrem ca Rusia chiar să simtă costurile războiului pe care l-a provocat.
