De același autor
Prezentă istoric în cea mai mare măsură în jurnalismul de opinie occidental, combativ și partizan, tendința de a distorsiona informațiile în reportajele din presa americană a anilor '70 a scăpat din ce în ce mai mult de sub control și a transformat prezentarea știrilor într-o poveste menită să seducă publicul prin „transfigurarea realității”, conform formulării lui Peter Brooks. Aceasta este o modalitate gentilă și elegantă de a caracteriza schimbarea majoră survenită în presa ultimilor 50 de ani: de la presa bazată pe verificarea informației la cea asertivă, într-o primă instanță, iar mai apoi, la presa bazată pe perspective corupte, o avalanșă de cronici ale evenimentelor care reprezintă, de fapt, plecăciuni în fața „Sfântului Graal” – un mod de a servi viziunilor politice, ideologice, personale ale unuia sau altuia dintre punctele de vedere exprimate. Acest tip de jurnalism domină reportajele interne zilnice și știrile internaționale din mass-media tradițională. Degradarea profesională generalizată, disprețul față de date și contexte, absența verificării informațiilor, a rațiunii și a corectitudinii l-au determinat pe Carl Bernstein, jurnalist devenit celebru în urma relatărilor afacerii Watergate, să articuleze trista realitate cu mult înainte ca presa să cadă în abisul practicilor neprofesioniste: Execrabilii maeștri ai manipulării îi îndoapă pe americani cu „gunoaie”, scria el în 1992 în The New Republic. Și, așa cum se întâmplă de obicei cu gunoiul, „știrile” nu numai că miros urât, dar generează și pericole mortale, prin degradarea mediului sociopolitic și cultural, incitarea la ură și anularea diferenței dintre bine și rău.
Cel mai recent şi spectaculos exemplu îl reprezintă diferitele grade în care presa tradițională de stânga, în special, și rețelele sociale alimentează o tendință anti-Israel în relatările despre războiul din Gaza, pe care Hamas, Jihadul Islamic și sutele de „civili” arabi care s-au alăturat lor l-au declanşat pe 7 octombrie 2023, prin invadarea Israelului și uciderea, torturarea, violarea și răpirea de bărbați, femei, copii și bebeluși. Dovadă este, de exemplu, dezinteresul mass-mediei față de sursele de încredere. Cum altfel se poate explica mediatizarea informațiilor furnizate de Ministerul Sănătății condus de Hamas? Să ne amintim de „probitatea exemplară” a ministerului, care a raportat că, pe 17 octombrie 2023, Israelul a bombardat spitalul al-Ahli din Gaza, când, de fapt, a fost o rachetă Hamas care a lovit complexul, a ucis pare-se 471 de persoane și a rănit 342. „Cel puțin 500 de persoane au fost ucise într-un un atac aerian israelian asupra unui spital din Gaza, a declarat Ministerul Sănătății palestinian”(s.n.), scrie The New York Times pe 23 octombrie 2023.
Pentru a nu fi mai prejos, mass-media europeană este, în mod intenționat sau nu, la fel de neglijentă cu informațiile și sursele. Citând Reuters, postul de televiziune Al Jazeera, finanțat de Qatar, și ziarul britanic The Guardian, care, la rândul său, citează Hamas și Ministerul Sănătății din Gaza, Vatican News din Roma, presa europeană a scris pe 17 octombrie 2023 că „Israelul lovește un spital din Gaza, ucigând și rănind 500 de persoane”. BBC a difuzat: „Israel: sute de morți în atacul aerian asupra spitalului din Gaza, spun oficialii palestinieni”. Cu toate acestea, Ministerul Sănătății Hamas rămâne izvorul nesecat de propagandă pentru știrile de presă privind creșterea numărului de victime „civile” în Gaza. Rețineți că aceste informații sunt publicate și difuzate fără a se pune mai întâi câteva întrebări fundamentale cu privire la identitatea victimelor războiului inițiat de arabi: câți dintre cei peste 61.000 de „civili” morți sunt teroriști Hamas și ai Jihadului Islamic? Câți sunt „civili” care au însoțit (alți) teroriști pe 7 octombrie 2023, au participat la atrocități sau au aplaudat orgiile teroriste? Câți au adăpostit teroriști, arme și chiar ostatici răpiți? Câți au lucrat pentru agențiile ONU, alte organizații internaționale și instituții locale, în numele teroriștilor? De fapt, câți au murit de bătrânețe sau de o boală terminală în cei aproape doi ani de la începerea războiului?
Printre multitudinea de modalități deloc originale de a răspândi prejudecăți și de a ignora, denatura sau inventa fapte care predomină în multe dintre principalele surse de știri, apare și povestea foametei generale, pentru care Israelul este „vinovat”. Nu este foametea o realitate tragică în aproape toate războaiele prelungite? Este grupul/țara care a fost atacată responsabil/ă pentru hrănirea inamicilor săi în conflictul încă în curs? Ruth Marks Eglash notează pe YahooNews că „în timp ce Israelul este acuzat de criza alimentară din Gaza, datele ONU arată că partea cea mai mare a ajutoarelor este jefuită. Faptul că ONU recunoaște că 87% din produsele alimentare sunt jefuite, în mare parte de Hamas, nu are importanță și, prin urmare, este trecut cu vederea sau contestat cu înverșunare și, în cele din urmă, respins.
Ahmed Fouad Alkhatib, un american născut în Gaza și membru senior al Atlantic Council, a avut decența de a fi echilibrate. Americanul a declarat pentru YahooNews: „În timp ce ONU și alte ONG-uri „făceau politică” ignorând propriile eșecuri pentru a nu pune în pericol finanțarea și pentru că sunt îngroziți de Hamas, liderii israelieni „exagerau” afirmațiile potrivit cărora Hamas ar fi singurii care jefuiesc ajutorul umanitar. ” Exagerările sunt inacceptabile, dar falsitatea flagrantă că Israelul blochează ajutorul este cu totul altceva. De ce majoritatea agențiilor de știri, de exemplu, ignoră sau recunosc doar minimal concluziile Oficiul ONU de asistență pentru proiecte [de dezvoltare, n. red.] (UNOPS) potrivit cărora, din cele 2.604 camioane cu ajutoare care au intrat în Gaza, o zonă de război, între 19 mai și 5 august 2025, doar 295 de vehicule, echivalentul a 12%, au fost scutite de furturi sau jafuri în masă?
Într-adevăr, s-a acordat mult mai multă atenție concluziilor Agenției SUA pentru Dezvoltare Internațională (USAID) din iulie 2025, contestate de Departamentul de Stat al SUA, potrivit cărora nu existau dovezi ale jafului sistematic de către Hamas a ajutoarelor umanitare finanțate de SUA. Potrivit lui Jonathan Landay pentru Reuters „analiza USAID nu a găsit dovezi ale furtului masiv de către Hamas a ajutoarelor destinate Gazei”. Ca găsit cum, furturile dezorganizate și haotice, mai puțin decât masive ale Hamas nu pot fi la fel de eficiente! Cu toate acestea, povestea merge relatarea urmărește doar direcția articulată de Phillipe Lazzarini, șeful Agenției Națiunilor Unite pentru Ajutor și Lucrări pentru Refugiații Palestinieni din Orientul Apropiat (UNWRA), care timp de decenii a fost acuzată că politizează situația refugiaților și că este anti-israeliană, și care a concediat o serie de angajați pentru participarea la seria de crime din 7 octombrie 2023. Associated Press scria în august 2024 că „ONU concediază încă 9 angajați pentru posibila implicare în atacul din 7 octombrie asupra Israelului”. Sugerând din nou că Israelul este vinovat pentru faptul că nu permite accesul alimentelor către locuitorii din Gaza, în plina desfășurare a unui război, Lazzarini a fost citat a fost citat pe 6 august 2025 fără nicio rezervă de Radio Télévision Belge de la Communauté française, „ONU are aproape 6.000 de camioane încărcate cu alimente blocate în prezent în afara Gazei, gata să intre în teritoriul palestinian înfometat, a declarat vineri șeful UNRWA, Philippe Lazzarini”. Fără îndoială, propaganda și dezinformarea au fost întotdeauna otrăvitoare în timp de război, dar mass-media, în special cea a entităților sau grupurilor de necombatanți, ar trebui să le contracareze pe amândouă. O presa profesionistă ar trebui să ia în dezbatere actele de propagandă și dezinformare. De asemenea, ar trebui să pună accentul în reportajele lor pe inegalitatea morală dintre cele două părți, așa cum au făcut-o în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, iar în prezent în descrierea invaziei rusești în Ucraina: agresori versus victime obligate sa se apere - mai ales în cazul Gaza, având în vedere promisiunea Hamas de a repeta acțiunea din 7 octombrie „de nenumărate ori”!
În schimb, așa cum subliniază fostul jurnalist AP Matti Friedman, întrebarea pusă de jurnaliști nu mai este „ce se întâmplă?”, ci „cui servește acest lucru”? Astfel, el rezumă ceea ce se poate dovedi în acoperirea războiului din Gaza: „Practica jurnalismului – adică analiza avizată a evenimentelor haotice de pe planeta Pământ – a fost înlocuită de un fel de activism agresiv care a lăsat puțin spațiu pentru opinii contrare. Noul obiectiv nu era să descrie realitatea, ci să conducă cititorii la concluzia politică corectă...”. Fostul angajator al lui Friedman, asemeni multor altor agenții de știri americane și occidentale, îmbrățișează ideea că relatarea despre terorismul arab și apărarea (și ofensiva) israeliană ar trebui să fie prezentată ca fiind „echivalentă din punct de vedere moral”. Și – surpriză (!) – înclină în favoarea terorismului arab, ale cărui decenii de atacuri asupra evreilor și comunităților lor au fost comise înainte de 1947/48 și de atunci, și care a jurat să distrugă statul evreu. A răspuns subtil la apelul arabilor pentru un tratament simetric al unui război inițiat de teroriști, publicând articole precum „Eseu fotografic: Portrete ale supraviețuitorilor atacului israelian asupra Hezbollah de anul trecut” semnat de Hassan Ammar. Portretele sunt puse în valoare prin citarea declarațiilor dezolate ale teroriștilor Hezbollah și ale rudelor care au fost rănite într-un caz tipic de nemenționat: informații, planificare și precizie israeliene superbe împotriva membrilor unei organizații teroriste desemnate de SUA și UE. Să nu uităm că Hezbollah, care a atacat Israelul de-a lungul anilor, a făcut același lucru și pe 8 octombrie 2023, „din simpatie” cu terorismul Hamas și Jihadului Islamic din ziua precedenta.
Apropo de portretele propagandistice care nu au trecut testul veridicității, dar sunt oferite și acceptate cu ușurință ca știri cu aromă de „halal” și diseminate pe scară largă ca dovadă a „înfometării” – cauzate de Israel și nu de războiul inițiat de Hamas – fotografia din numărul din 25 iulie 2025 al New York Times cu un copil emaciat în brațele mamei sale a atins toate punctele emoționale pe care le intenționa. Apoi s-a dovedit că copilul arăta așa în primul rând pentru că suferă de tulburări neurologice și musculare care îi afectează creierul și dezvoltarea musculară. Acest lucru nu a contat, iar „nota și corectura” din 30 iulie 2025 a New York Times a fost, după cum se spune, prea puțin și prea târziu, având în vedere tsunami-ul emoțional pe care l-a provocat. Peste o duzină de astfel de fotografii sfâșietoare au fost publicate de mass-media internaționale pentru a înfățișa copiii înfometați din Gaza, toți cei fotografiați suferind de afecțiuni preexistente, cum ar fi paralizia cerebrală, care, printre alte efecte debilitante, face ca victimele sale să sufere de malnutriție, dificultăți de înghițire sau funcționare intestinală. Pe 31 iulie 2025, ziarul spaniol El Pais a publicat fotografia din New York Times împreună cu un articol care îl cita pe fotograful Ahmed Jihad Ibrahim al-Arini, care a maximizat propaganda „atrocității” pe care autoarea articolului, Tiziana Trotta, a acceptat-o fără să pună întrebări. „Al Arini l-a fotografiat pe micuțul Mohamed pentru a arăta restului lumii foametea extremă care afectează copiii din Gaza. Între fotografii, a trebuit să se oprească și să respire adânc... L-am fotografiat într-un cort pentru familii strămutate, în mijlocul foametei, durerii și unei grave penurii de lapte praf și scutece... Am decis să documentez povestea lui – și a altor copii – pentru că semnele foametei erau clar vizibile la el... Am fost copleșit de durere când am văzut cât de slăbit era. Am făcut aceste fotografii în timp ce eu însumi muream de foame”. Totuși, al-Arini nu a observat, nu a întrebat, nu a simțit că copilul era în primul rând victima unei boli devastatoare? Hertha Müller, câștigătoarea Premiului Nobel de origine română, scrie cu o precizie infailibilă: „Hamas controlează selecția imaginilor și ne orchestrează sentimentele”... cu colaborarea mass-mediei occidentale, care folosește același „truc... ca în publicitate”. Ea continuă: „Sentimentele noastre sunt cea mai puternică armă a lor [a Hamas n.red.] împotriva Israelului. Și prin selectarea imaginilor, reușește chiar să se prezinte ca singurul apărător al palestinienilor. Acest calcul cinic a dat roade”.
Mass-media de știri, condusă de perspective politico-ideologice și personale, este un exemplu clasic de negare și/sau fabricare a realității, determinată de prejudecăți. Fie că o fac în mod subtil sau nu, ei colaborează pur și simplu cu Hamas și susținătorii săi arabi și occidentali, satisfăcând cultura emoțiilor, a sentimentelor, îmbrățișată în principal de publicul de stânga și de o parte din publicul de dreapta. Cum altfel se poate explica faptul că Ross Douthat de la New York Times recunoaște într-un articol de opinie că „nu există nicio modalitate de a privi ruinele din Gaza și estimările privind numărul morților și de a oferi o dovadă matematică că Israelul nu reușește să exercite o reținere adecvată”. Apoi adaugă ceva ce reporterii nu vor declara, dar aplică în jurnalismul lor de zi cu zi: „Pur și simplu cred că este adevărat”. Jurnalismul bazat pe perspectivă decide nu numai ce știri merită acoperite, faptele, contextele și sursele care trebuie selectate sau ignorate, construcția poveștii, ci și cuvintele specifice care sunt alese de jurnaliști sau sunt acceptate fără îndoială ca descrieri exacte din surse. Astfel, coruperea sau deteriorarea limbajului este o parte integrantă a normalizării anomaliei în jurnalismului bazat pe „viziuni”, așa cum a fost în propaganda sovietică și este acum în propaganda și dezinformarea rusă. Distorsionarea sensului limbajului este esențială nu numai pentru a asigura puterea totalitară, așa cum a scris marele scriitor polonez și laureat al Premiului Nobel Czeslaw Milosz despre nevoia stringentă a comuniștilor de a corupe sensul cuvintelor, ci și pentru a obține rezultate propagandistice. În cazul Israel-Gaza, satisfăcând și adesea simpatizând cu cultura emoțiilor inspirate de politică și ideologie, publicațiile sunt pline de jurnaliști și sursele lor care se referă la „genocidul” israelian, „apartheidul”, „epurarea etnică”, „înfometarea”, „lagărele de concentrare”, „nazism/nazist”, „holocaust”. Genocidul este o acuzație deosebit de gravă și aruncată cu ușurință. „După nouăsprezece luni de bombardamente, distrugeri și o foamete tot mai mare, problema calificării actelor comise de armata israeliană în enclava palestiniană devine din ce în ce mai puțin discutabilă”, scrie Pierre Barbancey în L’Humanite, reporterul senior al ziarului și câștigător al Premiului Bayeux pentru corespondenți de război. Adoptând metoda de raportare a lui Ross Douthat de la NY Times – „Pur și simplu cred că este adevărat” – Barbancey continuă: „Natura ofensivei împotriva populației civile și declarațiile guvernului care o însoțesc susțin acuzația de genocid, așa cum a fost definită de Națiunile Unite în 1948”. Definiția ONU stabilește că genocidul este „intenția de a distruge, în totalitate sau parțial, un grup național, etnic, rasial sau religios”, așa cum s-a întâmplat în timpul Primului Război Mondial, când turcii musulmani au ucis peste 1,5 milioane de armeni creștini, doar pentru că erau armeni creștini, și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când naziștii au ucis 6 milioane de evrei și aproximativ 250.000 până la 500.000 de romi, doar pentru că erau evrei, și romi. În ambele cazuri, victimele nu și-au atacat călăii și nici nu au declanșat războaiele respective, un aspect omis (sau ignorat?) de Pierre Barbancey și de mulți alți jurnaliști și comentatori occidentali și americani. Pentru a pune în context victimele civile din Gaza, să ne amintim că războiul purtat de Aliați împotriva naziștilor, care a inclus bombardarea orașelor pentru a diminua capacitățile fizice și psihologice ale civililor de a susține războiul, a dus la aproximativ 1,5-3 milioane de victime civile germane, dintre care sute de mii au murit de foame până la sfârșitul războiului. Efectul de tip „omnibus” al utilizării cuvintelor ale căror semnificații reale nu sunt verificate în raport cu fapte și contexte verificabile creează o triplă tragedie la fel de periculoasă ca și terorismul în sine: anulează semnificația celor mai execrabile momente din istorie; anihilează capacitatea jurnalismului de a supraveghea și servi o societate deschisă, democratică și rațională. În Originile totalitarismului, Hannah Arendt demonstrează o cunoaștere aprofundată a ceea ce alimentează „banalitatea răului” și semnalează a treia tragedie pe care presa lipsită de onestitate o creează în toate societățile: „Rezultatul unei substituiri consecvente și totale a adevărului factual cu minciuni nu este că minciuna va fi acum acceptată ca adevăr și adevărul va fi denunțat ca minciună, ci că sensul prin care ne orientăm în lumea reală – iar categoria adevăr versus falsitate se numără printre mijloacele mentale în acest scop – este distrus.” Aceasta a fost moștenirea nefastă a mass-media naziste, fasciste și sovietice/ruse, și este efectul în evoluție al mass-media americane și occidentale în cazul Israel-Gaza, precum și în cazul narațiunilor pe alte teme care afectează supraviețuirea și consolidarea liberalismului și democrației, a păcii, a armoniei rasiale, religioase și etnice. Efectul este renașterea antisemitismului din zilele noastre. Gândul profetic al lui Heinrich Heine din 1820, „Unde se ard cărțile, în cele din urmă vor fi arși și oamenii”, poate fi reformulat într-un principiu general confirmat de istorie: „Acolo unde adevărul este ucis, în cele din urmă vor fi uciși și oamenii”. Din nou.
*Acest articol este prima parte dintr-un capitol care va fi publicat în 2026 în Gloria Z. Greenfield, ed., A Collective Descent into Evil: The Lethal Obsession with Jews and the Jewish State
Traducere de Brîndușa Armanca
