De același autor
Pe 2 noiembrie, președintele României a fost prezent la lansarea candidaturii la Primăria Generală a Bucureștiului a reprezentantului USR. În campania pentru prezidențiale, Nicușor Dan declarase – în conformitate cu rolul constituțional al unui președinte – că nu se va implica în alegerile pentru București. Dar știm cu toții că tot ce se spune în campanie rămâne, adesea, în campanie.
În taberele celorlalte partide, fiecare a furat deja startul cum a știut mai bine: candidatul PSD a împânzit deja cu afișe orașul, cel al PNL își mobilizează electoratul pe rețelele sociale solicitând opinii legate de program sau de fotografia optimă de campanie. Orașul în sine, cu problemele lui uriașe, devine un decor pentru alte mize.
În România, alegerile locale sunt lovite de viciul fundamental al turului unic, care generează cel puțin trei categorii de disfuncții. Prima ar fi că favorizează partidele mari, punând în permanentă dificultate partidele mici sau personalitățile emergente, cu excepții care confirmă regula. A doua, alegerile într-un singur tur la locale cultivă și încurajează practicile de înțelegeri informale între diverși competitori sau creează de la bun început adversități și canibalizări pe segmente de oferte electorale altfel înrudite. Democrația nu va ieși niciodată învingătoare din această luptă extrem de inegală, unde startul este dat în mod diferit, direct proporțional cu nivelul de influență, putere sau notorietate deja acumulat. În al treilea rând, deși poate părea în vremurile noastre de degradare democratică încă un moft ușor paseist, alegerile într-un singur tur, s-a spus în repetate rânduri, favorizează alegerea unor primari profund nereprezentativi din perspectiva pur statistică. Electoratul alege, din ce în ce mai mult, să nu se mai prezinte la alegerile locale, pe care le consideră oricum o fundătură: jocurile sunt făcute, oricum persoana pe care aș dori-o eu nu are nicio șansă din cauza turului unic etc. Se confirmă într-un anumit sens teoria nereprezentării a lui Downs: absenteismul în alegeri este rezultatul unei alegeri raționale făcute de cetățeni în fața caracterului extrem de nestimulativ al organizării alegerilor locale. În aceste condiții, un primar este ales cu o majoritate a unui procent din ce în ce mai mic de alegători. Potrivit datelor culese după ultimele alegeri locale, centralizate de Code4Romania, există 1.134 de localități unde niciun candidat nu a luat peste 50%, dintr-un total de 3.186 de municipii, orașe și comune. Ceea ce suscită, firește, în continuare, întrebări extrem de legitime privind caracterul reprezentării.
Problema este discutată de ani buni, dar până acum, în afară de USR, niciun alt partid parlamentar nu a susținut cu adevărat schimbarea legislației electorale. PSD și PNL în niciun caz: cele două partide partenere de atât timp la guvernare, în diverse formule, s-au instalat într-un barter foarte profitabil, pe care nimeni, mai ales în rețelele feudale locale, nu are interesul să le tulbure.
În cazul Bucureștiului, situația este și mai complicată. Firește că toate considerentele enumerate mai sus sunt valabile și se aplică, mai ales din perspectiva oricărei incitări reale a electoratului de a vota într-adevăr pentru persoane care reprezintă opțiunile reale. Dar Bucureștiul reprezintă din ce în ce mai mult și altceva, de vreme ce legătura dintre primărie și Cotroceni a devenit deja mai mult decât corelativă, a căpătat un puternic parfum de cauzalitate. Din păcate pentru București, această cvasi-cauzalitate joacă puternic în defavoarea calității vieții orașului: interesul pentru câștigarea locului fruntaș pe rampa de lansare pentru președinție introduce o tensiune suplimentară și, uneori, o ambiguitate importantă în comunicarea cu electoratul bucureștean.
Pe de o parte, a sporit, după experiența Nicușor Dan, complexul abandonului: la ce bun să ne mai mobilizăm, dacă votăm un candidat numai pentru a-l împacheta frumos pentru Cotroceni, iar noi rămânem cu un oraș devastat de șanțuri, înghițit de gunoaie și noroaie, pradă unor primari de sector care și-au construit orașe în oraș, cu vaste rețele clientelare, cu sume uriașe de bani în joc, cu un dispreț total față de lege.
Pe de altă parte, problemele vin tocmai pentru că miza Bucureștiului depășește cu mult ceea ce oricum este imens. Adică peste faptul în sine, că Primăria Generală implică administrarea unui oraș care produce, conform Eurostat, cam un sfert din PIB-ul României, unde PIB-ul pe cap de locuitor este de aproximativ 250% în raport cu media națională. Și cu cohorta de consecințe generate de aceste date, combinate cu relația în mod voit problematică dintre sectoare și Primăria Generală: dezvoltare scăpată de sub control și măcinată de corupție, infrastructură depășită, poluare, trafic. Peste toate acestea deci, miza pe care o văd partidele: Bucureștiul, ca rampă spre Cotroceni.
„Numitorul comun este legea”, spunea Nicușor Dan fix acum un an, pe vremea când era încă primar, la „bătălia de la Piața Unirii” – cum a rămas în inepuizabilul bazin umoristic al folclorului dâmbovițean confruntarea cu găștile de bătăuși ale Primăriei Sectorului 4 pe tema șantierului ilegal pentru consolidarea planșeului de la Piața Unirii. Experiența ne arată însă că în administrația locală, în general, și în cea a Bucureștiului cu sectoarele lui, în mod particular, legea nu e numitorul comun, ci un ideal greu de atins.
